andante în modul ionic

atelierul de sculptură

Plouă.

Pelerina mi-o scutur aruncând pete gri peste schițele murdare de matrițe pironite pe zidul care tot umed rămâne și în cele mai însorite zile. Igrasia de aici are ceva ce-mi urcă în vene, nu car praful ăsta cu mine peste tot, dar pigmenți răscoliți de pe aripile împietrite ale caselor pe jumătate îngropate mi se lipesc de palme.

Cobor în șopron. În curtea din spate măcar este liniște și dacă n-ar fi ploaia, această binefăcătoare liniște curgătoare, atelierul ar înlemni timpul în ornice. O parte din unelte sunt încă răvășite. Mă împiedic de câteva în drum, mă întreb cum le-am putut lăsa așa, de parcă aș fi ieșit pentru un an sau doi să-mi fac o supă și când să mă-ntorc la treabă a dat o ploaie. Ca acum.

carnetul brun – 11

jurnal de călătorie între dealuri

sau

r-ăst-timp

1. scaunul din grădină

În fiecare grădină așez câte un scaun. Bunica îl lăsa de obicei în bucătăria de vară, dar după o vreme în care nu l-a mai găsit a adus altul din pod, știa că îl tot uitam în lanul de porumb, sub nucul cel mare, unde stăteam să scriu sau să desenez până când mă striga la masă prin foșnetul de păpușoi; bunicul îl cioplise din câteva lemne de foc rămase într-o primăvară timpurie.

Din prima zi a călătoriei găsisem o altă grădină și un alt scaun; masa nu era gata încă, așa că am rămas, cu caietul de schițe sub braț, privind câteva frunze de liliac care creșteau peste scândurile arse de soare ale gardului vechi. Aș fi vrut să pot atârna în galeria mea mirosul lemnului uscat, încins în lumina de după-amiază; îl port cu mine încă.

carnetul brun – 15

jurnal de călătorie între dealuri

sau

cafeaua de dimineaţă – 8

Pe terasa _mea_ cu fața spre răsărit soarele se joacă în ceașca _mea_ albă favorită și vântul de dimineață răsfoiește caietele _mele_ de schițe; senzația de revedere scapă accente de renaștere în cafeaua de dimineață, la întoarcerea dintr-o nouă călătorie între dealuri.

Tocmai când mă gândeam să închid Carnetul Brun după imaginile și povestirile – încă nescrise până la capăt nici acestea – din prima călătorie, mă trezesc cu carnetul deschis din întâmplare tocmai la ultimul desen, cel cu frunza de tei, și așa mă hotărăsc să merg mai departe*.

Iau caietul de schițe și cărbunele din nou, mă așez lângă petunii, așez peste pagina Carnetului Brun frunza de tei pe care am adus-o cu mine din călătorie, trag soarele mai aproape, la fel norul de ieri cu profil de faun și las clipa să curgă.

carnetul brun – 7

jurnal de călătorie între dealuri

sau

cafeaua de dimineaţă – 7

Terasă cu podeaua de lemn, foşnetul copacilor în apropiere, soarele dimineţii aurind mierea care curge greu în ceaşca de cafea. aerul proaspăt coborând de pe dealuri. Turla bisericii străpunge norii dintre coroanele verzi, curbele lor moi pe o parte, curbele dealurilor în spate sub curbele norilor. Respir.

Deschid la întâmplare Caietul Brun şi las praful de sepia să depună umbre, păstrez liniile peisajului odată cu gustul cafelei şi al aerului din dimineaţa asta. Nu scriu nimic. Nu vreau cuvinte, le-am lăsat undeva în urmă. Iau cu mine şi o ultimă imagine a paginii, trei frunze de sub copacii pe care i-am desenat apoi fixez schiţa, o leg de un nor călător şi o trimit spre galerie.

scrisoare din galerie

Fixasem cărbunele ultimului desen și m-am așezat în galeria din pod, în fața peretelui cu fotografiile de pe malul lacului și cuvintele pierdute printre ele, acolo unde mă ascund câteodată să scriu, așa că am curățat de praf bătrâna mea mașină de scris, am luat din sertarul secretaire-ului o foaie de hârtie Leonardo, meșteșugită de mine anul trecut în șopronul din spatele zețăriei și am început să-mi scriu cuvintele, de la un capăt la celălalt al răsuflării.

draWalking 4

(pe malul lacului)

Cei doi se țineau de mână, întinși în sofaua cu zbaturi, legănați ușor de valurile care se întețeau odată cu vântul dinspre miazănoapte. Ea își lăsase o mână să-i alunece în apă, el în părul ei. Valuri. M-am așezat pe mal să îi privesc, aerul umed îmi desfăcea nările și îmi ramifica săruri în plămâni.

Înainte să alunec spre apă am pornit-o mai sus pe alei. Doi băieți cântau muzică din Anzi, vântul bâtea și mai tare. Simțeam încă furnicături în palmă din seara de ieri, aproape că uitasem de ele, dar vroiam să-mi las poignet-ul să caute vibrația centrului de greutate al urmelor pe care le lăsam pe hârtie.

vorbe în aer

(minutul rupt)

uite, le scriu aici, pe zidul ăsta:

trupul ăsta în care sunt acum are prea multe uși; ce e dincolo de ele invadează ce e dincoace de ele și-mi moaie învelișul proaspăt uscat la aer curat în panică rece; corpul zice că nu el, că e de dincolo de el; că el e doar o ușă

.

epistoRar – 2

Scrisoarea, neterminată nici aceasta, cu literele despletite din vârful creionului tocit în muțenie strâm(b/)tă*, strânsă în pumn de durere, se face cărbune la loc.

* alfabetul tiparniței mele este sărac; caligrafiată, litera bt (o singură literă) lasă libere armonicele semantice

carnetul brun – 6

jurnal de călătorie între dealuri

6. ierbar

Ierburi…

carnetul brun – 5

jurnal de călătorie între dealuri

5. album

Am lăsat împrăștiate pe jos o mulțime de cărți, coperțile lor deschise lăsau să zboare libere imagini fluturând prin cameră polifonii în culori aprinse de pământuri arse. Biblioteca și-a lăsat la rândul ei coperțile să-i alunece de pe umeri, cărțile pluteau între ante iar pereții îi purtau mantia albă prin camerele care se desfăceau rând pe rând. Am risipit în trecere aburul peretelui de care mai atârna încă o fotografie învechită și am pornit pe străzile orașului

cu privirea în zbor

și memoria la pas pe străzile pavate și prin piațetele animate de trecători.

Adăugat mai târziu în carnetul brun, înrămat într-un passepartout și atârnat pe peretele galeriei spre mansardă: Porumbel în piațetă, schiță

scrisoare

sau

cafeaua de dimineaţă – 7

Duminică dimineață, pe aleile din parc, puțin după răsăritul soarelui, este timp-locul pe care aș putea construi orice liniște.*

A venit și ziua de astăzi, senină, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și când ieri nici nu ar fi fost, să așeze lumini peste lucruri pentru ca eu să le văd altfel. Dacă nu ar fi fost iarba udă și cămașa nu mi s-ar fi lipit de piele cu o umbră de teamă, mai rece decât de obicei, n-aș fi avut nici o urmă a trecutului recent; memoria mea își scutură inocentă petalele de rouă.

Lucrurile care nu s-au întâmplat au rămas însă și ele pe mai departe neîntâmplate și golul ăsta este singura formă de persistență.

Încep scrisoarea de astăzi de jos în sus, las deoparte frazele pe care nu știu cum să le încep, cele pe care le-am mai greșit cândva, cuvintele-trambulină și cuvintele-abis, urc cu celelalte într-o țesătură deasă pe piept și o închei strâns în jurul gâtului; foarte strâns. De aici mai departe, restul pare o joacă. Mai arunc o privire, retușez în grabă câte ceva, să nu uit de cuvintele-bavuri și cuvintele-scame, uit titlul și mă pregătesc să mă trec pe curat.

De parcă aș putea.

* și totuși nu o fac

carnetul brun – 9: concert baroc

sau

manual ilustrat de trecut strada – 23

(pagini pierdute din Manual, recuperate și păstrate acum în Carnetul Brun)

Nu am fost la concertul baroc.

Nici nu am aflat despre el decât după câteva zile, n-aș fi avut cum să ajung, străzile sunt și așa aglomerate, în-guste, în-chise, în-reparații, în-tortocheate, aş fi rămas din nou prizonier în-lăuntrul lor, aș fi desenat din ochi volute pe casele din cartierul vechi ca atunci când întârziam la școală, vrejuri negre pe porțile năpădite de iederă și ove pe genunchii trecătoarelor; cum să ajung la concert? În plus, vocea mea interioară nu mai răzbate sau lucrurile nu se mai scriu după dictare; nu-se-mai-scriu-punct.

(Nici jurnalul ăsta nu se mai scrie, nu vezi?)

carnetul brun – 4

jurnal de călătorie între dealuri

4. baroc

Fildeșul e un os.

Când am aflat asta, am făcut un mare efort ca să mă pot obișnui cu ideea. Toată inocența cu care priveam spre artă primise o lovitură sumbră și mineralul cu care începusem să mă obișnuiesc era inundat de un organic în descompunere.

Mă înfiora cu atât mai mult gândul că atunci când cânți la pian sau clavecin îți plimbi degetele pe o scară adormită, dar senzitivă, din lemne și oase, un relicvar ordonat și bine temperat, înflorit în epoca barocă.

epistoRar *

câteva minute, în trecere pe ulițele cetății

Dimineață cu note lungi și invențiuni în adagio pe o temă de Pachelbel. Razele soarelui scaldă esofagul cetății deschis de incizia prelungă a zorilor, pășesc prin ele și las apa liniștită a falezei urmele să-mi șteargă.

carnetul brun – 3

jurnal de călătorie între dealuri

3. bestiar

Degetele s-au plimbat la început pe volumul de fildeș cu desenele lui Rembrandt reproduse din Kunst Boecken. Am descoperit între pagini schițele cu lei de care uitasem, au trecut ani buni de când, împreună cu S.*, mă strecuram la Colecții Speciale să studiez după maești. Mi s-a făcut atât de dor, încât am luat cărbunele și caietul de schițe și m-am apucat de lucru. Desenam cu gândul la prietenii mei din Grădina Zoologică.

carnetul brun – 2

jurnal de călătorie între dealuri

2. biblioteca

Biblioteca o remarcasem de când am păşit prima oară în cameră, cu ceva vreme în urmă. Era o claviatură cunoscută, doar puţin răvăşită, clapele purtând patina de fildeş îmbătrânit şi umbrele din abanosul aceluiaşi alfabet învăţat în camera de zi a tatălui meu.

Cărțile, strânse între coperți și înfipte în cotoare și dinspre cameră, și dinspre perete, sertare instabile rătăcite pe zid ca un roi de fluturi cu aripile închise, îmi răsturnau în palme ciocănele de pian de care atârnau în ghirlande vocale, snopi de silabe, amintiri ale primelor lecturi, căutările mele inverse, cu îndoielile tatălui meu la vârf și ezitările mele la bază. Aproape scufundate în oglinda de lapte a peretelui ca într-o călimară ascunsă în somnul hârtiei virgine, așteptau să le culeg și să îmi scriu cu ele povestea mai departe.

ilustrațiile: schițe dintr-un studiu pentru bookblog.ro (grafit ars pe hârtie)

carnetul brun – 1

jurnal de călătorie între dealuri

1. caolin

A trecut multă vreme de când nu i-am mai trecut pragul şi mi se făcuse dor; mai mult pentru istoriile colaterale, ştiam amândoi, purtam o aură incomodă de contingent de fiecare dată dar deja nu mă mai deranja asta.

Camera de noapte se schimbase cu totul, nici nu cred că simţeam vreun regret, pașii ascundeau dansuri desprinse de armoniile alterate, prea mulți bemoli, îmbrățișări dezlegate cu arome atât de diferite într-o singură cană de ceai iar amintirile – un vârtej amețitor între pereții de caolin.

interogație

Dacă iau cuvintele scrise atunci și le așez pe masă așa, un pumn de litere risipite pe două lespezi în suportul de carte, ca în primii ani de școală, și încep să le transcriu cuminte, semn după semn, oare lucrurile se vor reînnoda de acolo de unde le-am pierdut?

poemul de sâmbătă – 3

Sonnet

CXXX

William Shakespeare

My mistress’ eyes are nothing like the sun;
Coral is far more red, than her lips red:
If snow be white, why then her breasts are dun;
If hairs be wires, black wires grow on her head.

I have seen roses damask’d, red and white,
But no such roses see I in her cheeks;
And in some perfumes is there more delight
Than in the breath that from my mistress reeks.

I love to hear her speak, yet well I know
That music hath a far more pleasing sound:
I grant I never saw a goddess go,–
My mistress, when she walks, treads on the ground:

And yet by heaven, I think my love as rare,
As any she belied with false compare.

… or listen to it, if you like*.