pană de ia(r)nă

sau

zeppelinul de șofran

sub o cușmă de troian

Sunt în pană de ia(r)nă, o ia(r)nă cu un (r) graseiat de la frig. Brândușa-Zeppelin e încă adormită sub greu troian. Prin pâlnia monocotiledonată a primăverii încolțite în mine nu îi las decât o adiere de aer cald, restul îl păstrez pentru propria mea germinație, ascuns sub o palmă și un cot de pământ, în hruba unde îmi încălzesc încolțirile, ca orice heimerobiot, ascultând Nora Jones și aburindu-mi privirea și-așa încețoșată de schimbarea timpului cu o cană de ceai fierbinte. Mici rotocoale de abur proaspăt, de-abia încolțite și ele în cana mea, împung aerul rece prin gura-pleoapă a Brândușei-Zeppelin, înduioșând troianul; când vor mai crește, vor ajunge nori albi și pufoși de iasomie. Până atunci, liniște și încă o gură de ceai.

bună dimineața

Știi unde sunt, știi ce fac, știi ce mă înconjoară, știi ce gânduri am, știi ce-aș vrea să-ți spun acum și, la fel, știi unde-aș vrea să fiu, ce-aș vrea să fac, ce și cine să mă-nconjoare. Nu-ți mai desenez toate astea acum. Calmul neascunderii de tine îmi ține ceașca de cafea ca de-o a doua toartă în timp ce o duc la gură, iar gura-mi alunecă spre jumătatea ta de ceașcă.

O nouă zi. Totul urmează să fie reinventat. Felul în care sunt. locurile spre care deja plutesc, iarba care străpunge foaia albă de hârtie, cerul și pământul, cuvintele din care te naști.

Bună dimineața.

de dor

încă te mai purtam
în vârful degetelor cu care nici să te-ating
nu puteam
și așa te-am învârtit o vreme, alene –
nu pot să te mint –
în jurul pocalului meu de argint.

moment

M-am văzut cu tata. A fost pe le mine. Îl iubesc foarte mult.

Când mă văd cu el, fie mă bucur foarte tare, fie mă întristez foarte tare, dar, de cele mai multe ori, sentimentul este o combinație puternică a celor două.

În general, trăiesc un amestec de tristețe profundă și fericire atroce.

vernis

sau

zăpezile de altădată

astăzi, odată cu ultima ninsoare din Sarmatia Minor, se împlinesc patru ani de când am uitat prin sertare cuvintele și imaginile acestea și, pentru că mi-am amintit și de bunul meu prieten, S., m-am hotărât să le aduc la lumină

Ningea undeva, sub ultimul vernis cu care mă acopeream și eu încet. Noaptea însă, peste toate, nu era decât o impresie pe care timpul ce avea să treacă o va lăsa deasupra lucrurilor, o iluzie din care gustam acum pe sub un fald de uitare, printr-o fantă îngustă, dintr-un cândva nici măcar dezvăluit, doar întrevăzut prin vălul puțin sfâșiat al orelor de-acum.

Noaptea asta nu este decât o ceață groasă, amestecată cu umbră de drum prăfuit, care se așează peste toate când eu, mai obosit decât credeam, îmi las pleaoapele să plutească dinaintea mea fără să mai știu de ele și fără să îmi mai dau bine seama dacă ceea ce văd este de dincolo sau de dincoace de ele, sau doar aburul rece al neliniștilor mele care le scaldă zborul.

Am privit în sus. Praful negru de cer cădea încet peste mine iar pe drum se făcea pulbere albă de stelele adormite; o parte rămânea însă în cer; eu, pe drum către el, dar nu tot, doar o parte din mine, m-aș fi făcut copil la loc să-i spun lui S. să nu mai curețe varul de pe tavan visând la Michelangelo și să ne apucăm odată să desenăm acel trompe-l’oeil, poate prin el plecăm în cer până nu se face noapte din nou sau până nu se afumă culorile de la lumânări.

Copacul Sarmat

Îi povestisem despre miticele locuri ale copilăriei, acele locuri despre care multă vreme crezi că există așa cum le trăiești, iar atunci când, într-un târziu, peste ani, mai ajungi să treci pe lângă ele, îți amintești dintr-o dată, ca prin minune, ca trezit dintr-un somn, că tu știi să zbori și să vezi dincolo de lucruri, prin ele, ca prin casete de cleștar în care le sunt poveștile închise, gustându-le iară diafaniile deschise-n corole.

Scrisoarea de astăzi am ascuns-o într-o brazdă adâncă din trunchiul Copacului Sarmat.

Părintele Picu

Am căutat întotdeauna să păstrez locul acesta al meu departe de căile patimilor, dar am să fac o excepție astăzi, în urma unei scrisori și a unor mărturii primite de la Harry Tavitian, un om pe care îl iubesc și îl respect de pe vremea când mergeam la concertele lui de la Biblioteca Județeană din Constanța, cele care scăpau de interdicțiile comuniste; mai merg și acum, pe unde îl găsesc, aflând că sunt concerte care trebuie să scape încă de inexplicabile interdicții contemporane.

Despre Părintele Picu nu pot să scriu nimic, nu caut cuvinte… Dar, vă rog, citiți și voi aici, apoi citiți din nou aici și unde mai găsiți mărturii, căci sunt, și judecați singuri. Dacă veți considera de cuviință și sunteți în Constanța, alăturați-vă lor!

Altfel, loc de gând bun și chiar de rugăciune putem găsi oriunde. Chiar și aici.

 

primăvară

excurs în Sarmatia Minor

Să aveți o primăvară frumoasă!

contraepistolar

nu poţi să îmi scrii acum despre
muguri
înţelegi, nu-i aşa?
e un somn adânc
la celălalt capăt al lumii pe care
l-ai putea
tulbura

cutia poștală

sau

manual ilustrat¹ de trecut strada – 27

(cuvinte dintr-o iarnă,

uitate trei ani prin sertare)

Cândva, cu mult timp în urmă, într-o zi maro, încărcată de frunze maro în ramurile maro ale copacilor din grădină, am atârnat de gardul metalic, maro, dinspre stradă o cutie poștală nouă; era mare, foarte mare, să încapă în ea orice: ziare, cărți, reviste, pachete, munți de facturi, reclame, broșuri și, până la refuz, scrisori de la prieteni. Până spre după-amiază o vopsisem deja, bineînțeles, în maro, sub privirile atente ale bătrânului de la casa de peste drum, cel care-mi vorbea mereu despre camuflajul în vreme de război de câte ori îi povesteam ceva despre culoare în arhitectură.

carnet rătăcit în praful imperiului

(fragmente de călătorie

scrise în urmă cu mulţi, foarte mulţi ani,

n-am să îi mai număr)

1.

motto:
”Eu sunt adevărata viță,
și Tatăl Meu este vierul.”
(Ioan, 15.1.)

vița crește contorsionată urcă pe o pădure rară şi retezată scurt de paturi de puști vopsite cu var în  fiecare primăvară

înfipte în pântecul dealului uneori obsedant de ordonate ca într-un cimitir paturi de puști văruite pământul le îneacă le-astupă gurile de foc le înfundă le umple gurile cu pământ

gurile de foc întoarse din sălbăticie și gata acum să-și crească ramuri ca orice araci

înecate-n pământ

pe ele crește vița de vie

luați și beți le-a spus

cu cafeaua la butonieră

sau

manual ilustrat de trecut strada – 26¹

(fragmente regăsite,

scrise, dar nepublicate în urmă cu şase ani)

09:10

Dimineaţa a început abrupt, dar liftul m-a oprit lin la parter astfel încât să nu vărs iar cafeaua pe pantaloni.

Am ales acelaşi traseu şi cafeaua am terminat-o în acelaşi loc, ştiam deja că mai am de mers zece minute până la primul coş de gunoi unde să pot arunca paharul de plastic şi că partea cea mai interesantă a drumului de-abia începea.

dimineaţă-distanţă

Dimineţile fără tine îmi acoperă retina cu greaua povară a ceţii depărtării, griul pânzelor olandeze, tristeţea condensează pe membrana aproape transparentă a crisalidei mele globulare, strânsă în chingi de zeppelin, pe care te desenez cu vârful degetelor şi în care călătoresc către zi.

overheard in Bucharest

(serie inspirată de blogul omonim)

în tramvaiul 41:

– Ciorapi la trei sferturi avem, un leu pere-Keaa!

(O notă de nobleţe a mărfii, mă gândesc. Ciorapii nu sunt scurţi, nişte ştifturi, adică, precum şosetele. Nici vorbă. În plus, nu sunt la litru, ca vinul ieftin, ci la trei sferturi! Cum spuneam, marfă de soi.)

sonet

măturătoarea mătura culori
mătura ei scrâșnea suspine scurte
pe-aleea despletită lângă curte
tivită-n ierburi cu araci de flori

pe salopeta ei pictate pliuri
o tulburau din pânza prinsă-n nori
șasiul umed scutura în zori
rărunchi grei ai paletelor de griuri

pe scoarțele de arbori curgători
gene-i arau gri brazde-n întuneric
aripi de fluturi se zbăteau coleric
în curcubee stinse-n închisori

gri ceruri scurse-n orizonturi gri
difuz argintul în hemoragii

Poezie parțial dictată, înregistrată cu reportofonul digital.

noaptea

O sunam în toiul nopții, să schimbăm insomnii în tranzacții curgătoare prin draperia neagră a liniștii oarbe ce-și flutura surdina pe receptorul telefonului de abanos cu taste de fildeș topite printre degete. Catifeaua grea culca sincopele în cadențe libere și falduri despletite neglijent peste rama cuvintelor. Mă fura tentația de a afla înainte de-a căuta, pentru că nici căutarea nu rătăcește mai frumos decât în ezitarea nevinovată a anacruzei.

Cu greu îi desprindeam petalele degetelor de pe claviatura, risipită peste faldurile de brocart, a clavecinului silabelor prea-bine-temperate, das Zuwohltemperierte Silbenklavier. Pitagora scria și ștergea, scria și ștergea din nou apoi, ascuns în dosul palmei armonicelor monocordului, schimbând, din când în când, o ezitare cu o alta.

Pe marginea mai lungă decât un peron a pianului cu claviatura lui răvășită în cioburi de abanos și fildeș, cântăresc iar vocale mute.

turnul cu ceas

Dacă aș fi putut, probabil că aș fi fost acel minut de liniște ascuns în spatele cadranului.

Am urcat în turnul cu ceas ca să mă întind pe clopot, ca o surdină; să se înece în mine, mut, minutul-cheie dintre ore și ani.

De-atunci, de-aici, întruna tac.

 

ochiul scribului

sau

reportofonul digital — 2

un fel de later-edit al ultimei scrieri,

gând polenizându-mi cafeaua dimineţii

Avem, probabil, plutind în mintea noastră ca un roi de baloane colorate, zmee şi bondari purtaţi într-un mănunchi de aţe, o mulţime de ochi dornici să vadă, să cunoască, să înveţe. Este firesc, îmi spun, dacă atât procesele de comunicare, cât şi cele ce le urmează, ne sunt mai cu seamă legate de văz.

reportofonul digital

Dictafonul, ascuns între pliurile secrétaire-ului meu de buzunar, pendulează între inutil și necesar, între încântarea nevinovată a unui moft gratuit și frisoanele unei nevoi ardente.

Nu mă mai pot opri în voie, așa, ca altădată, în mijlocul străzii, prin parc, pe câte-o bancă sau pe bordură, să scriu câteva versuri, să notez o idee care-mi dă târcoale, așa că îmi scot din buzunar cancelarul pliant și încep să îi povestesc tot ce-mi trece prin cap.

defileu

De o parte, munte închis, de cealaltă parte, munte deschis. Des-file-ul. Îndiafania. Prin-piatră-n-lumină-traversarea spre tine a unui încă dintrenoi.