două ecluze
uscatealeea bătrânului
– Am văzut că ninge și nu am vrut să ies, mi-a spus bătrânul, venind pe alee spre mine cu pași hotărâți. Însă am întâlnit atâția oameni!…
Hainele îmi ardeau în gerul dimineții sub fericirea întâlnirilor simple pe care o radia el. Mă privea cu un surâs larg, puțin crispat de o durere mai mult bănuită, dar sincer, pornit din adâncul sufletului explodând de bucuria aceea scurtă, cu gust de evadare.
cahier d’études pour Kiki
seulement deux esquisses
Le cahier d’esquisses reposait sur le caillebotis ardent dans la lumière de l’après-midi. À côté, mon crayon que j’ai acheté, il y a un siècle, dans les ruelles de Montmartre; le graphite je l’ai brûlé moi-même et ses traces coagulés sur le papier à grain fin attendent le violon.
salcie
sau
draWalking – 16
Duminică după-amiază, în parc. Am plecat cu mapa mare de desen, cărbunii și pastelurile și m-am oprit undeva, la malul lacului în lumina caldă a soarelui coborând spre apus.
studiu salcie, detaliu, pastel uscat brun pe hârtie Tiziano de la Fabriano, 160 g/mp, 40 x 28 cm
carnetul verde – spoiler
jurnal de vacanță la malul mării
dar și
poemul de sâmbătă – 6
Aproape de amurg, el era încă acolo, nemișcat în scaunul lui de pescar, cu privirea fixă.
Sau poate că nu, doar trupul lui abandonat la un pas depărtare de urmele lăsate de valuri pe nisipul ud, trupul în care cu ani în urmă abandonase oricum să mai trăiască. Amurg.
Marea nu este doar o falie, dar pe marginea ei rămăsese să se plimbe, gustând din când în când dulcele vertij al golului. Recita în gând…
crepuscul
Calota cerului curba deja înstelarea după fruntea ei, iar palmele îmi unduiau, străbătându-i valurile trupului ca în atâtea alte rânduri, trăgându-mă-n urmă în lotca nespuselor mele. La ceasul la care ea deja nu-mi mai aștepta cuvintele, noaptea nu-mi mai lăsa alt loc al odihnei decât malul umed al visurilor ei.
ușa
sau
cafeaua de dimineaţă – 10
Îți mai amintești dimineața în care lingurița de cafea aruncată-n ibric răsuna ca prima lopată de pământ peste sicriu? Noaptea trecută, focuri rătăcite de armă sfâșiau frunzele stejarilor vertical, ca o ploaie monodică, strop cu strop. Puști alungite de așteptare spânzurau de nori cu gâtul în jos, ascunse dincolo de coroanele copacilor. Cafeaua de dimineață nu mi-a putut șterge angoasa plimbării pe aleea sub care dormea zidul de execuție.
Îmi fac curaj să deschid ușa și să-mi înfrunt ziua; atingerea metalului rece îmi trimite prin degete fiori, răsucesc brusc în loc gâtul mânerului și, în loc să sune infundat a gâtlej frânt de găină, îmi răsună a încărcător de Kalașnikov; până să deschid ușa în pântecul căreia mâna mea răsucise mânerul decorat de Cordoba cu șild cu tot, ziua își împlântase deja dimineața în mine până la plăsele.
poemul de sâmbătă – 5
Greşirea cerului
Nichita Stănescu
(din volumul “Epica Magna”, 1978)
Zburau vulturii întorşi pe spate
şi cu gheara întoarsă în sus
ca pe nişte miei să fure,
steaua cu lumină ondulată;
Ca pe nişte miei să fure de sus
lumina ochilor mei.
Zburau vulturii întorşi
şi pe spate prin cer
spinările lor coborâseră jos
şi se ştergeau de sternul meu.
Cer le era trupul meu de carne,
pământul le era lumina aceea
de sus a ochilor mei.
poemul de sâmbătă – 4*
poem pe banca din parcul azilului
cei patru pereți ai corpului meu
unduie acum nesiguranța cuprinderii de sine
sub distorsiunea unui zbor bănuit de egretă
din sectorul de est
degetul întinde tușa de cretă
pe tabla murdară semnele-n stol
își diluează izul de palimpsest
dar sub estompă cerul încă silabisește nori
mari vălătuci de vată
buni de pus pe rana deschisă
a suprapopulării cu mine
absorb panica asta hemoragică de preaumplere cu gol
dacă silabele sunt toate la locul lor
în cartușieră
și-n ecouri rânduite stau diviziunile semitonului
de ce dor
și de unde mai curge așa pe tâmple
angoasa asta umedă și rece
peste care-o fașă deșirată
roată
la nesfârșit petrece
caruselul plutonului?
* nota editorului: poemul de sâmbătă ajunge să fie publicat cu predilecție miercurea în aceste pagini ale arhitectului rătăcit
carnetul brun – 14
jurnal de călătorie între dealuri
.
”la négresse blonde”
Carnetul de schițe, cumpărat dintr-o librărie de artă din Montmartre, a așteptat multă vreme într-un raft înainte să îl iau cu mine în călătoriile dintre dealuri. La începutul primei călătorii, atunci când mi-am amintit de el, avea uitată între paginile lui o singură schiță de care mi-am amintit când am început din nou să desenez personaje citind.
prima pagină din Carnetul Brun:
cahiers parisiens
La lumière coulait en vagues sur les formes vagues de l’après-midi. Le métro était vaguement plein; je distinguais quelques personnages autour de moi, mais les autres se mélangeaient maintenant avec le train, les banquettes, les paysages passagers des banlieues parisiennes, les images collées contre les murs, les scènes gelées dans un instant estompé en vitesse dans les vitrines de la voiture-ni-lit-mi-salon.
Elle lit vraiment son livre, le voyageur est allongé dans son lit près d’elle, l’autre par terre, mais la terre glisse toujours en vitesse, vallées et collines douces, et se cache derrière les vitrines. Elle se cache ses origines derrière les couleurs des cheveux. Je l’ai vue du premier moment, assise à la fenêtre, le soleil mitraillant son visage à travers les couronnes des arbres, et du premier moment elle m’a rappelé l’œuvre de Brancusi. Je sors de mon sac mon cahier vierge en couvertures (une sorte de contr’ouverture) dures et le fusain…
J’ai déjà des signes sur papier, le trouvère a des insignes sur l’épaule, je retrouve à la fin mon chemin.
La lumière sort toujours d’une mitrailleuse à bande d’arbres. Je glisse mon cahier dans mon sac, le sac sur mon dos, mon dos contre la porte, la porte au long du mur, le mur au long de la voie ferrée, plus loin, de plus en plus loin de moi.
carnetul brun – 12
jurnal de călătorie între dealuri
sau
după melci – 2
dedic pagina aceasta celei mai tinere cititoare de pe aici (căreia încă îi datorez un răspuns), Miruna
Nu ne-am despărțit de multă vreme, așa că acum știam unde ne puteam întâlni. După ploaie, am urcat din nou pe genunchiul de pământ, ei porniseră deja, cochiliile lor hipnotice luminau în aerul proaspăt dintre frunze, globi oculari exoftalmici calcifiați, răsucind pe apex un fir de pământ ars, unul de vată de calcar, unul de paie uscate, altul de vată de zahăr…
carnetul brun – 16
jurnal de călătorie între dealuri
sau
cafeaua de dimineaţă – 9
Aceeași terasă cu podeaua de lemn rămasă acum în urmă în spatele dealurilor, arșiță, un soare pătrunzător, câteva personaje lăsându-și polenul de grafit sub fixativul Caietului Brun – fluturi în insectarul cu coperți cartonate peste care așez… – …, un braț de spice adunate din drum, un portret, un strat de fixativ, o foaie cu un alt portret, alt strat de fixativ, o foaie cu câteva cuvinte nescrise, dar așteptând să se nască acolo, un strat de fixativ, alte două coperți goale. Personajele părăsesc scena și piesa începe.
djinn-tonic
Cafeaua era gata cu ceva timp înainte ca soarele să apară deasupra orizontului; la jumătatea ceștii, razele lui se culcaseră deja pe biroul meu scufundat adânc între pereții albi, aprinzând lemnul roșiatic. Spre prânz, eram deja în oraș, terminasem tot ce îmi propusesem pentru dimineață și mă simțeam bine, în sfârșit, bine; noaptea dormită pe furiș, ca de obicei, și nu pe de-a-ntregul, rămăsese în urmă.
Am vrut să-mi fac un cadou, știam și ce anume, așa că am intrat în librăria de artă și mi-am ales un pastel verde, o cretă mai uscată decât cea sepia cumpărată acum câteva zile (am fost iar între dealuri, cred că voi continua Carnetul Brun) și am plecat spre piațeta cu fântână să desenez.
întâlnire
sau
manual ilustrat de trecut strada – 24
Camera asta se închide în spatele meu cu un sertar mare, așezat în picioare și zugrăvit în alb în care este închisă o poveste cu doi oameni, el are vocea blândă, ea e înaltă, cuvintele nu le disting și nici nu încerc, ascult doar muzica ștearsă a glasurilor împletite, altfel liniștea își înfunda pumnii deja în urechile mele și lăsasem oricum întunericul nopții să-mi aprindă scântei de vise sub pleoape. Să nu aud – ce pereți subțiri au sertarele astea! – să nu văd nimic și să tac.
Pot să trec peste întrebările esențiale de astăzi? Asta este una dintre ele. (mai mult…)
cafea spre răsărit
pe terasă, cu fața spre mare,
la cafeaua de dimineață cu cochilia din birou, schimb de amintiri;
sepia pe hârtie, 22 x 16 cm
floarea soarelui în ziua ploii
”Dimineaţa să priveşti galben, mult galben, un galben copt, ardent, saturat, mustind de lumină.”
Urc în emerologheionerie cu floarea-soarelui lipită pe carton galben-petală, în același passepartout brun-roșcat, memoria sângeriului burgund.
dimineață de ghindă
Ploaia calmă ascute culorile în jurul lacului gri.
Parchetul de stejar își plimbă fladerul în lungul trupului meu, îl simt cum stau așa, întins pe jos, acolo unde lumina dimineții încălzește verdele ascuns în lemnul bine șlefuit, așternut peste pământul prelung al camerei sau învelind grafitul creionului. Cresc ghinde din lemnul pe care stau întins, ai dreptate, iar frunzele își lipesc de mine palmele lor ude; și calde. Ghindele sunt încă verzi, am așezat trei dintre ele în palma deschisă a frunzei în care-mi ghicesc ziua; drum de dimineață, o dimineață de ghindă.
Niciodată până astăzi nu mi-am privit creioanele așa: brunul de ghindă, aprins, verdele crud dar puțin ars de uscăciunea verii, amândouă urcând din seva stejarului întins dintotdeauna la picioarele mele și îngreunate de umbra grafitului înfășurat în lemn încă mirosind a pădure umedă.
