. . : : gust: prima cafea espresso

. . : : privesc: soarele deasupra caselor, puțin după răsăritul leneș, în dimineața târzie, de iarnă

”silueta parcului, dimineața”, fotografie cu un vechi aparat
pe care mi l-am cumpărat în prima zi din an, placă de 1200 puncte, cu granulație fină*

Uneori mai uit de ritualuri. Întoarcerea la tine însuți nu e întotdeauna cel mai lesnicios proces. Dar mi-am amintit cumva, în zorii acestui An Nou, de începuturile surprinse aici, în urmă cu doi ani, apoi după câteva zile și într-un comentariu la Gramo, în care scriam:

”E ca şi când ai ieşi proaspăt din ou în noul an – să spunem… pentru că ştiu că sunt voci care afirmăcă nu e nimic deosebit în ziua de 1 ianuarie faţă de orice altă zi, la limită, soarele urcă la fel cam pe acelaşi cer, ziua are tot atâtea ore, corpul tău e acelaşi cu cel pe care îl aveai cu câteva ore în urmă… sunt de acord cu toate aspectele acestea legate de continuitate despre care iarăşi sunt de acord că putem discuta mult, chiar în contradictoriu; dar e un început de an, atunci, pe 1 ianuarie, şi nu altădată, şi poţi privi începutul şi aşa.
Atunci priveşti în jurul tău, la lucrurile cu care interacţionezi, la lumea în care eşti, microcosmosul tău care îşi are limitele acolo unde vrei tu, priveşti şi în interiorul tău de unde scoţi planurile pentru noul an, şi începi să interacţionezi cu lumea. Dacă nu ai o senzaţie deosebită, poţi ignora momentul, dar…
… am cunoscut – şi am mai scris despre asta – un poet care începea un volum nou la fiecare început de an; formal, parcă prea formal, am putea spune; dar gestul ăla avea voluptatea lui, am gustat-o şi eu alături de el;
… am cunoscut şi alţi oameni cu alte ritualuri, de pildă se îmbrăcau în cel mai bun costum şi se aşezau la birou, începând să lucreze la cel mai drag proiect al lor, într-un ritual care se întâmpla întotdeauna pe 1 ianuarie, dimineaţa, uneori imediat după cheful din noaptea Anului Nou;
… am cunoscut alţii care petreceau întreaga zi de 1 ianuarie în pat, citind, vizionând filme şi refuzând orice întâlniri; la cealaltă extremă, am cunoscut pe cineva care îşi petrecea întreaga zi de 1 ianuarie în vizite şi întâlniri cu prietenii…
… poveştile pot continua. Pe a mea am scris-o parţial, am să mai scriu; în plus, eu o extind (procrastinaţia mea proverbială…) la primele zile din noul an”

Primele fotografii din Sarmatia Minor, în dimineața asta înghețată, dar însorită, au fost acestea:

Primul instrument la care am cântat în acest an a fost chitara acustică (am o Hohner de care sunt îndrăgostit și pe care o țin în birou, lângă mine, tot timpul).

Prima piesă pe care am cântat-o anul ăsta, cum spuneam, aleasă destul de anacronic, dar asta mă caracterizează uneori, a fost ”Estate”, versiunea lui Joao Gilberto, în care mi-am înnodat puțin degetele…

Primul album pe care l-am ascultat a fost ”The Infinite Desire”, Al DiMeola, 1998 (cu Steve Vai la chitară în “Race With Devil on Turkish Highway”, Herbie Hancock la pian în ”Istanbul”, Peter Erskine la tobe din când în când…).

Pentru că mi-a recomandat Al DiMeola, primele imagini pe care le-am căutat au fost lucrările lui Andrea Vizzini, pe care așa l-am descoperit.

Eu nu am desenat încă nimic… Va trebui să fac asta și voi publica schițele aici. Deocamdată, nimic… Mea culpa!

Prima carte din care am citit: ”De l’Esprit. Heidegger et la Question”, Jacqes Derrida. Sigur, din mica mea bibliotecă Aldiko, ascunsă în podul palmei (podul casei e plin de vechituri). Volumul l-am pregătit în Calibre.

Și, pentru că tot am ajuns aici, primul blog din care am citit și pe care nu îl am în lista de bloguri favorite a fost ”Taking note”, o colecție de studii și eseuri despre scriere, unde am găsit articolul ”Derrida on Handwriting and Typewriters”, publicat cu peste doi ani în urmă, și altele două, oarecum înrudite ca tematică (primul, ”Typewriters and Thinking”, iar al doilea, ”Adorno and Nietzsche on Thinking with a Typewriter”).

Evident că primele rânduri de jurnal le-am scris în carnetul meu zen din Ubuntu… Aștept inspirația care să mă ajute să pregătesc, în șopronul din spatele zețăriei, alt set de hârtii pentru vechea mașină mecanică de scris, pe care să o scutur de praf și să o cobor din pod.

Mă opresc acum aici și las pe oricine vrea să scrie despre primele gesturi semnificative de la începutul de an să o facă, la fel ca în anii trecuți.

* Camera360 pe Android, de la PinGuo Inc.

]]> http://arhitectul.wordpress.com/2011/12/25/craciun-fericit-5/feed/ 5 arhitectul icoana Craciun http://arhitectul.wordpress.com/2011/12/19/apus/ http://arhitectul.wordpress.com/2011/12/19/apus/#comments Mon, 19 Dec 2011 09:41:38 +0000 arhitectul http://arhitectul.wordpress.com/?p=2669 ]]> sau

poemul de sâmbătă — 20

astăzi, sub un voal
de opal
soarele apune
în grabă,
între două geamantane de sticlă,
pe celălalt mal,

acolo unde orizontul cu un ac
și-a gravat –
în crepusculul care
fără cochilie, ca un limax, alunecă-n lac,
alunecă-n mare –
tremurul iernii
pe cer,
în dantele-ncărcate
cu toate umbrele pământului ars
de sub pleoapa de ger

îl privesc, orizontul, și, până spre seară,
de toate umbrele mele
mă vindec

din miracolele lumii

Ziua a zecea

Să fie un an rodnic! Grâul de anul trecut, aici.

poemul de sâmbătă — 19

noiembrie cu stropii de ploaie
cât pumnul,
gri și
grei,
stropi spâni,
sfâșiind cămăși din frunze de tei
pe piepturi goale din care-a rămas
doar aerul,
fără plămâni,
când printre coastele pomilor cad

dar blând
acel noiembrie când
continentul în derivă
încape tot
într-o lădiță de răsad

rizomi desperecheați flutură-n gol
ramele dezoxiribonucleice ale neînțelesei
galere,
prelungi rame răspândind metanol,
plutind mai ușoare
decât panglicile de tifon
despletite peste
ramele tabloului spart de
buchetul miresei

acel noiembrie rece
și gri,
atârnându-și,
printre coroanele rătăcite de cranii,
țevile nevăzute ale puștilor cerului,
prin care anii
se scurg
către amurg

poemul de sâmbătă — 18

Când intri într-o librărie și găsești o carte sau o revistă literară în care cuvintele tale își țin respirația în hodina de dinaintea dezvăluirii în fața altor și altor ochi, senzația pe care o ai e cu siguranță departe de hotarele descriptibilului. Și atunci de ce mi se pare că paginile scrise de mine și tipărite de alții nu ajung la împlinirea paginilor tipărite de mine? Și dacă știu și de ce?

Astăzi, la poemul de sâmbătă, nu voi publica niciun vers, ci îl voi parafraza din nou pe Wittgenstein, cu a sa deja uzată aserțiune din ultimului capitol al Tratatului: lucrurile pe care nu le poți exprima e mai bine să le lași în propria lor expresie.

Am coborât în șopronul din spatele zețăriei, la subraț  cu două exemplare din tipăritura culeasă de la taraba din drumul Muzeului Cărții. M-am așezat pe buturuga pe care-aș fi băut un vin fiert cu scorțișoară și mi-am așezat tipăriturile ceva mai departe, pentru că voiam să deschid mai întâi volumul meu de poezii luat cu nerăbdare de pe raftul de lângă fereastra șopronului, unde păstrez toate tipăriturile culese de mine. Așa, m-am regăsit.

Prietenul meu cântă la chitară, așezat pe cealaltă buturugă de lângă fereastră, o transcripție a Gnossiennei nr. 1, de Eric Satie. Nu pot să nu mă gândesc că, deși e o altă transcriere a piesei compuse pentru pian, ea nu-și pierde totuși caracterul, ci se îmbogățește sau, ca să rămân ceva mai rezervat, se diversifică armonic și mai ales timbral. Apoi mă întreb: cu literele n-ar trebui să fie mai simplu? Și unde-am pus vinul ăla?

N-am mai ascultat Satie de ceva vreme, de când bântuiam pe străzile pariziene ale sfârșitului de secol nouăsprezece cu caietul de schițe și pastelurile în sacul de călătorie, cu o constantă deviație către Montmartre a acului magnetic interior. Cuvântul ”Gnossienne” nici nu a existat până când Satie nu s-a gândit că acesta exprimă cel mai bine muzica pe care-o compusese, așa că a născut, special pentru această ocazie, și acest cuvânt, odată cu muzica lui; o înfrunzire inedită de litere pe o rădăcină veche. Fiecare literă, dintre cele câteva aduse de el în acest buchet, îmbogățește armonic sensul de la care a plecat și mută universul unui cuvânt cu un pas dincolo de ceea ce părea până atunci o limită ucronică. Și dacă gnossiennele ar fi existat, de fapt, dintotdeauna? Dar dacă nu, atunci acest cuvânt trebuia să se nască exact în forma în care a făcut-o — sau, dacă nu poate fi exprimat, să fie lăsat în propria lui expresie.

Pentru că propria expresie a lucrurilor există adesea și fără exprimarea noastră. Săracă. În puținătate. Dürftigkeit. (N-am să recunosc întotdeauna că am admis asta. Dar nici dacă nu recunosc că am recunoscut nu înseamnă că nu am cunoscut.)

Așa că, pe buturuga de la intrarea în șopronul zețăriei, am lăsat deschis volumul culesc cândva de mine la pagina unde am zugrăvit zidurile doar în culori; deocamdată, fără cuvinte.

poemul de sâmbătă — 17

Joi s-au împlinit zece ani de la moartea lui Gellu Naum. Eu am aflat de la Luiza despre comemorarea poetului și m-am dus, la ora 18, în fața librăriei Cărturești-Verona; nu am găsit un volum de poezii, dar m-am dus cu PDA-ul și așa am citit în gând, alături de ceilalți, un poem; eu am ales ”Bătrânul ședea mort”.

Nu știu de ce am simțit că poemul se ridică din cuvinte și plutește printre noi; îi priveam pe cei adunați acolo și încercam să văd mai departe, dincolo de ei. Decupaje și recadrări, colaje încă ude. Sigur, era doar gândul meu care se desprinsese demult de locul acela, de oamenii de acolo, de alți locuitori ai orașului pe care credeam că îi păstrez în memoria mea, dar care locuiau senini memoria poemului.

Bătrânul ședea mort

de Gellu Naum

Bătrânul şedea mort pe bălegar
în groapa lui contemplativă
el nu spunea nimic scâncea ca un copil într-un sâmbure
venea aceeaşi barcă doar pasagerii se schimbau
ei îi dădeau târcoale îl comemorau
bătrânul stătea mort cu o pălărie veche pe cap
câţiva discipoli cei mai puri cei mai profund murdari
scormoneau bălegarul cu degetele căutau râme pentru pescuit
noi ne adoram cum se spune Ne aflam acolo poate din întâmplare
ceilalţi veneau mereu Aveau cărţi şi caiete
se apropiau de bătrân îi puneau întrebări
(erau aceleaşi întrebări doar pasagerii se schimbau)
spuneau Te respectăm Iată are loc solemna ta comemorare
luăm notiţe stenografiem
dar de ce nu-ţi înţelegem bine şoapta aceea ajunsă până la noi
încearcă să fii mai clar Avem bilete dus întors
inclusiv două mese Debitează câteva adevăruri
noi le notăm le învăţăm le transmitem urmaşilor pe scurt
Bătrânul şedea mort pe bălegar
în groapa lui contemplativă
discipolii îşi mai dregeau zdrenţele se făceau că nu văd
era un spectacol mai degrabă trist Noi stăteam deoparte
susţineam că studiem poliglota Ne medita
o doamnă care ştia multe o botanistă severă
Ceilalţi se apropiau de bătrân îi puneau decoraţii pe scutece
îl fotografiau în scutece în mijlocul lor
era fru(mos) îl admi(rau) se delec(tau)
noi ne vedeam de treburile noastre acum ceva mai complicate
ne descurcam cum puteam
discipolii cântau la ghitară după ureche
ceilalţi puneau întrebări Era un cer albastru
câţiva mediteranieni se mai fecundau între ei pe alocuri
ceilalţi spuneau Te respectăm
eşti un al doilea Marconi Edison Exprimă
câteva aforisme două trei adevăruri
Bătrânul se zvârcolea pe bălegar îşi sfâşia scutecele
noi stăteam deoparte Trecea printre noi
o seninătate fără început şi fără sfârşit
ne simţeam bine cu umerii sprijiniţi de aer
ceilalţi făcuseră un amfiteatru Îl înconjurau pe bătrân
îi turteau pălăria îl stropeau cu furtunul
îi cereau câteva adevăruri
el îşi acoperea ochii îşi umplea gura cu bălegar
veneau vapoare trenuri pline
(erau aceleaşi doar pasagerii se schimbau)
eu îţi spuneam ceva fără importanţă Discipolii
se făceau că nu ne aud
tu îmi spuneai Endrigo vorbeşti ca în 33
când îţi dădeai bacalaureatul
eu vorbeam ca în 33 îmi dădeam bacalaureatul
studiam filozofia într-o cameră cu vedere la stradă
ceilalţi spuneau Te comemorăm ne târâm pe plăji răniţi în războaie
exprimă-ne clar şoapta aceea la care iţi dă dreptul
chitanţa ta de bătrân
Discipolii repetau în gând eroarea iniţială
noi ne lipeam obrajii ne mângâiam degetele în amfiteatru
Cântau muzici Veneau vapoare şi trenuri acolo Se petreceau defilări
bătrânul se zvârcolea pe bălegar Şoptea NU Atâta şoptea

Sursa poemului: site-ul oficial Gellu Naum

Forma în care am participat eu și în acest an la eveniment a fost, din nou, una personală: am mers mult cu bicicleta, mai ales că tema din acest an a fost ”Mobilitate Alternativă”; îmi place cum sună, să spunem. Câteva zile nu mi-am monitorizat deplasările, dar de joi până sâmbătă (22-24 septembrie), în trei zile, am mers 440 de minute pe bicicletă și am parcurs 132 km (și, da, am ars 3746 calorii, conform raportului de pe SparkPeople.com). Între cursele din zilele acestea s-a numărat și singura excepție de la felul în care am marcat eu ”Săptămâna Mobilității”: am participat la a patra ediție a marșului ciclist ”Burta Jos!”, inițiat de Alina Gorghiu, care a publicat și pe blog câteva imagini chiar în ziua desfășurării evenimentului (nu cum fac eu, cu latența care mă caracterizează) și altele duminică.

Alte mărturii despre acest marș am mai găsit, între altele, desigur, pe pagina Asociației ”O Șansă pentru Viitor”, care a organizat, în colaborare cu Alina Gorghiu, ediția din acest an, dar, în primul rând, pe site-ul Bicla.ro, dedicat bicicliștilor amatori, un site foarte bun, pe care mi-am propus să îl urmăresc mai atent și fără de care nu aș fi aflat de acest eveniment — recunosc, anul ăsta e prima oară când particip. George e om de bază acolo, din câte înțeleg, și face o treabă foarte bună! L-am remarcat din timpul cursei (și pe el, dar, mai ales, i-am remarcat camera cu care filma!) și am stat apoi, sâmbătă, toată ziua cu ochii pe bicla.ro, cu acul indicator al curiozității în zona roșie a cadranului, să văd filmul publicat.

Căutând alte oglindiri ale marșului prin presa alternativă (că în mainstream sunt subiecte mai interesante, de obicei, nu? să nu dăm exemple…), am găsit, cum era și firesc, o mulțime de oameni interesanți. Aș vrea să-mi scriu cândva impresiile acestea de para-călătorie… M-au încântat, de pildă, fotografiile lui ”Nimeni” (Mihai), care a publicat și câteva imagini de la plecarea bicicliștilor, dar care are o colecție remarcabilă de imagini pe blogul lui! (din alea de-ți vine să-ți pui aparatul de fotografiat în cui, dacă-l ai — aparatul, adică, pentru că grija cuiului, dacă n-o porți tu, o are, de obicei, Pepelea). Sigur, ca el sunt mulți, foarte mulți, lucru care mă bucură și îmi încântă adesea privirea.

Un alt om deosebit, pe care l-am remarcat, de fapt, pentru prima oară, în timpul cursei spre Mogoșoaia, este Andrei Roșu (cu tot cu puiul lui !). Este extraordinar felul în care un astfel de eveniment, sau altele, care adună la un loc oameni foarte diferiți, poate pune în lumină prezențe individuale. Poți ”citi” ușor disciplina, altitudinea de la care celălalt privește și înțelege ce se întâmplă în jurul lui, respectul pentru ceilalți, grija — și aici aș deschide paranteze, dar deja am deviat destul… — la fel cum poți identifica destul de ușor potențialul pericol sau bruiajul consolidat într-o formă bipedă. Blogul lui Andrei este o poartă către un univers propriu irezistibil; trebuie să recunosc, cu un zâmbet în colțul gurii și seninătate pe frunte, că îl invidiez.

Aș vrea să revin, totuși, la subiect. La ora 9 (și 9 minute, că eu nu reușesc să fiu punctual, de data asta îmi uitasem creioanele la birou și nu puteam pleca fără ele, fără pensulă și carnetul de schițe…) am fost în Parcul Izvor, la locul de întâlnire. E o plăcere să traversezi orașul sâmbătă dimineața.

Erau deja o mulțime de bicicliști adunați și, în ciuda faptului că listele cred că de-abia se deschiseseră, erau înscriși peste 200 de participanți înaintea mea! Am înțeles că au fost cam 500 în final, deși niște rapoarte oficiale exacte nu am găsit (era important să găsesc? nu știu… mă gândesc că, în locul organizatorilor, aș fi ținut și o evidență a celor care au ajuns la punctul final din Mogoșoaia, excluzând astfel participările formale, ”bifarea” evenimentului, fenomen pe care, din nou, refuz să îl detaliez; dar ar fi fost cu adevărat relevant?).

(M-am bucurat puțin de foșnetul castanilor în soarele dimineții; a venit toamna, se schimbă deja culorile… Am furat și câteva imagini, dar poate le cobor din pod cu altă ocazie.)

M-am simțit puțin singur acolo, nu cunoșteam pe nimeni, nu știam cum va fi, mă întrebam chiar dacă voi fi capabil să țin pasul (adică pedala) alături de ceilalți. Mulți veniseră în grupuri, mi s-a părut foarte frumos! Se salutau, povesteau, își admirau bicicletele și accesoriile; bine, asta făceam și eu, de pe tușa de pe care priveam toate astea ca pe un film în care încercam să urc de acolo, din subsolul paginii. Singurătatea asta nu m-a deranjat, în general, niciodată, iar bicicleta este, pentru mine, și ea o formă de însingurare (va trebui să povestesc câte ceva și despre asta, mi-am propus cândva, deja).

Pe la ora zece și un sfert am plecat cu toții, în coloană, spre Mogoșoaia, iar după o oră eram deja dincolo de poarta parcului de pe malul lacului, către Palat.

Pentru că nu am găsit decât însemnări evazive despre parcurs, mă gândesc să transcriu ceea ce a înregistrat ”computerul de bord” al bicicletei mele:

• distanța parcursă până la Mogoșoaia: 14.4 km
• viteza maximă: 37.6 km/h (desigur, sub Podul Constanța, în cădere liberă )
• viteza medie netă: 15.2 km/h (deci, într-adevăr, o cursă lejeră)
• durata netă a parcursului: 56 minute

Calculatorul nu înregistrează, în media orară și în durata parcursului, timpii de repaus (cât aștept la semafor sau casc ochii pe stradă, aiurea), de-asta este o diferență — mică — între durata parcursului și timpul efectiv de pedalare (durata netă, să spunem).

La marșul acesta, însă, nu au prea fost timpi morți, cel puțin nu la început, coloana a fost însoțită permanent de poliție, traficul a fost întrerupt la trecerea noastră prin intersecții, deși, la un moment dat, coloana se lungise nepermis de mult; organizarea și asistența tehnică mi s-au părut impecabile. Poliția acționa cu mult profesionalism, din ce am observat eu, au fost câteva echipaje pe motociclete, iar în ariergardă am avut o mașină de asistență tehnică din partea organizatorilor, un echipaj de jandarmi și o ambulanță.

Un alt lucru care mi-a plăcut, așa cum a semnalat și Andrei Roșu în blogul lui, este faptul că au fost mai mulți părinți care au participat la marș împreună cu copiii lor. Cred că mi-a plăcut cel mai mult faetonul lui Daniel, o șaretă irezistibiă! În interior, omulețul părea foarte mulțumit !

Apoi, am remarcat, în afară de Andrei Roșu, și alți cicliști cu călători ”clandestini”.

Sigur că deliciul coloanei era întregit de cei mai mici participanți individuali,

… cu figuri la demaraj.

La Mogoșoaia, organizatorii ne-au așteptat cu apă, să ne refacem. Ne-am odihnit puțin pe pajiștea dinspre lac. La intrarea în parc, pe o scenă, era în desfășurare un concert cu un DJ și un percuționist, am rămas puțin să îi ascult; dar nu prea mult…

În parcul Palatului, copacii aveau alte vârste… malul lacului era scufundat în povești, o parte din noi ne-am risipit puțin pe alei. Am pornit spre Palat și am putut admira din nou serele, apoi grădina și complexul monumentelor.

Nu știam că tocmai erau în desfășurare Zilele Palatului Mogoșoaia (24-25 septembrie), la aniversarea celor 309 ani de la construirea palatului. În curtea din față era montat un cort mare și, în fața lui, o scenă. M-aș fi întors duminică, dacă puteam și dacă aș fi știut ce concerte urmau să aibă loc. Iar mi s-a făcut rușine pentru cât sunt de neinformat.

Am mai admirat o vreme locurile, am coborât până pe malul lacului, în grădina-labirint unde îmi plăcea să mă joc când eram copil și care acum mi se părea atât de mică… și agresată de schelele care îmbracă palatul.

Este un loc care îmi este nespus de drag, din foarte multe motive, dar în care ajung mult prea rar. Una din revelațiile acestui eveniment — da, o copilărie, știu — a fost risipirea, ca un puf de păpădie în vânt, a legendei inaccesibilității acestui loc; în mintea mea, Mogoșoaia era undeva, departe, în afara orașului; nu știu de ce. Mi-am dat seama că pot urca pe bicicletă și să ajung acolo în mai puțin de o oră și mi-am propus să fac asta mai des.

Apoi, la ora 12, s-a dat startul pentru întoarcere. Evident, l-am pierdut, arhitecții mai uită de ei privind ornamentele brâncovenești. Am plecat puțin în urma echipajului de jandarmi și a ambulanței. A trebuit să pedalez ceva mai susținut, o vreme, până m-am întors în coloana de bicicliști; așa am văzut, din nou, care este diferența dintre pedalatul de unul singur și deplasarea în coloană, cu echipajele de poliție care ne asigură traversarea fluentă a intersecțiilor.

Au fost și mici incidente, mici abateri de la disciplina impusă grupului. Trebuia să ne deplasăm doar pe prima bandă, dar ne restrângeam cu greu doar la atât, cu atât mai mult cu cât, pe mare parte din drum, prima bandă era blocată de mașini parcate. La un moment dat, am văzut cum un polițist pe motocicletă, care ne însoțea, încerca să îl convingă, cu un calm de invidiat, pe un biciclist să rămână în coloană, pe prima bandă. Biciclistul, care l-a ignorat fără rezerve pe polițist, nu era însă dintre participanții la marș, a abandonat coloana la ieșirea de pe Calea Plevnei (și nu avea nici rucsac din partea organizatorilor, normal). Mă gândeam că polițistul l-a și adăugat la argumentele contra unor astfel de evenimente. Trebuia să îl amendăm noi pe acel ciclist pentru indisciplină… dar a ieșit la timp din coloană.

M-am tot uitat în jurul meu: multe biciclete frumoase, bune, bine echipate… dar Premiul Special — care-o fi ăla — din partea arhitectului merge la omul ăsta și la bicicleta lui! Frumoasă, domnule!

La întoarcerea în Parcul Izvor, am asistat la extragerea premiilor pentru tombola organizată (mi-a plăcut faptul că cei mici au primit premii necondiționat, din partea organizatorilor, erau vreo șase sau șapte pitici, ca-n poveste).

Ne-am adunat sub castani, soarele de amiază era deja arzător, mai ales după cei treizeci de kilometri parcurși pe două roți. Un singur regret aveam, poate două: că nu am participat și la edițiile anterioare și că marșul ăsta nu se organizează decât o dată pe an. Pentru al doilea regret, însă, există compensare: sunt multe alte evenimente care se desfășoară (și eu am oscilat între acest marș și Tura prin Cernica, organizată tot sâmbătă, prin pădure… la care nu știu dacă aș fi făcut față, totuși).

Și-am încălecat pe-o șa, fără glumă!, și v-am spus poveste-a-Șa! (v-a plăcut?)

poemul de sâmbătă — 16

Preludiu

Nota autorului, după câțiva ani

Îmi povestea cum i se părea, citind unele texte pe care le scrisesem cândva, că, dacă le-ar împărți în versuri, ar deveni poezii. Mi-am amintit de asta găsind acest manuscris cu titlu enarmonic, procedeu prin care speram să urc muzica în titlu, inundând apoi cu rime pulsul rândurilor albe.

Coral

septembrie 2003

Nu mă-ntreba, am intrat prin geam aici, ramele erau așezate deoparte, pe trotuar, cu grijă, lângă atelierul fotografului despre care nu știu decât că a fugit cândva cu un fragment din istoria Belle Epoque lipit de coada fracului și de atunci fumegă ciobul ăla de timp în jurul lui o ceață albă cu umbre sepia. De-abia am deslușit ferestrele mari, demontate, printre celelalte rame adunate fără noimă, de la unele mici cât o carte poștală, până la cele neobișnuit de mari, într-atât încât puteau odihni în ele, în locul imaginilor, chiar personajele însele, îmbălsămate și îmbrăcate în haine prăfuite, de sărbătoare sau, de pildă, după cum încă îmi amintesc, încadrate ca-ntr-o ramă de ghilotină, părți nefiresc de mari ale unui corp de femeie.

Am intrat. Lumina, nu prea multă, dezvelește doar o parte din obiectele de aici. Nu și locurile. Muzica e mai curând simțul care învăluie cu pereți, unii de piatră, alții de lemn sau, alții, așa cum simt pereții toracelui atrofiat de respirația obosită la jumătate de drum sau ventriculul stâng, marcat sistolic de suflul anacruzic.

O transpirație rece îmi coboară acum de pe toți pereții aceștia până în vârful degetelor care-mi alunecă pe obiecte, cunoscându-le doar așa, exclusiv tactil, și descriindu-le în urmă prin șiruri lungi de ezitări.

Fugă

Lumina galbenă, obosită, vibrată de flader, îmi este aproape, o gust cu un sentiment de timp dilatat, o urc, de fapt, din adâncul memoriei ca pe o sevă de albume vechi de artă în care mă scufundam prin biblioteci, ca acum, în acest

sub

sol

nume de cod:

fa diez

Câteva pete vagi de lumină albă mi se păreau a fi, pe perete, consolele pe care se sprijineau rafturile pline de obiecte vechi, desperecheate și roase de rugină sau mucegai, altfel nu înțelegeam cum ar fi putut atârna toate acolo, în fața șirurilor de cărămizi, în acea prăfuită imponderabilitate. Culoarea, însă, le-a trădat; lumină nu putea fi, algă fiind; poate doar varul scurs de pe cadranele vechilor ceasornice migratoare.

Puțin mai departe, o nișă gotică, din lemn de nuc, frumos decorată, în care mi să părea că aatârnă o limbă de pendulă în locul statuii Sfântului Anton; de altfel, literele romane ale numelui său, cu mult mai multe vocale, adunate în grupuri mici, dansau lent, în tropisme de mandala, în jurul centrului nișei, așteptând limbile indicatoare să aleagă înțelesuri. Am plecat.

Dar încerc să îmi amintesc de toate. Cele pe lângă care am trecut. Pentru că sunt sigur că dacă, la un loc și la un timp anume, nu înseamnă nimic,

este pentru că trebuie adunate
toate
așa
ca pe o masă veche
și grea
de zețar,
tăiată cu barda în lemn de stejar,
de pe care mai ușor povestea o șterg;
alături de mine așteaptă
manometrele căpitanului Nemo,
preludiul în mi bemol,
un sextant în partea lor dreaptă,
fragmente din arhiva Gutenberg,
un samovar, niște ceainice vechi, două sau trei,
diode și lămpi afumate, pâlpâind a candele cu ulei
în nișele din subsol
și tiparnița din Heidelberg

Ce bine că nu mai trebuie să citesc timpul aici, lucrurile amestecate pe lângă mine îmi ciopârțesc istoria cu blândețe, ca un drog suav, și-mi lasă apoi sângele să mi se odihnească-n loc; nu în timp; orice în afară de timp. De unde altfel gheața asta evadând de sub lentila paharului și tăvălindu-mi-se apoi pe sub piele?

.

sursa imaginii: aici

Pescărușul era zmeul meu, numai că, de data asta, sfoara nu s-a mai încurcat nici măcar o dată în crengile dese dintre mine și cer. Nu mai pedalam. Atârnam la capătul sforii nevăzute. Pluteam fiecare de o parte și de alta a ei, zmeu-tandem.

Unul din doi rupe întotdeauna echilibrul.

I-am zâmbit, apoi am dat drumul din mână sforii pe care oricum nimeni nu o vedea și m-am înecat în uscatul în care singur nu știam să plutesc.