seulement deux esquisses

Le cahier d’esquisses reposait sur le caillebotis ardent dans la lumière de l’après-midi. À côté, mon crayon que j’ai acheté, il y a un siècle, dans les ruelles de Montmartre; le graphite je l’ai brûlé moi-même et ses traces coagulés sur le papier à grain fin attendent le violon.

Vers le soir, les deux premières esquisses étaient déjà sur les murs de la galerie, dans la mansarde.

première esquisse pour le Violon d’Ingres, ébauche en crayon sur papier, 21 x 28 cm

étude pour la tête* (le chevillier), crayon sur papier Canson à grain fin, 90 g/mp, 21 x 28 cm

* des fois orné avec une tête humaine ou animale

sau

draWalking – 16

Duminică după-amiază, în parc. Am plecat cu mapa mare de desen, cărbunii și pastelurile și m-am oprit undeva, la malul lacului în lumina caldă a soarelui coborând spre apus.

studiu salcie, detaliu, pastel uscat brun pe hârtie Tiziano de la Fabriano, 160 g/mp, 40 x 28 cm

studiu salcie, detaliu, pastel uscat brun pe hârtie Tiziano de la Fabriano, 160 g/mp, 40 x 28 cm

studiu salcie, detaliu, pastel uscat brun pe hârtie Tiziano de la Fabriano, 160 g/mp, 40 x 28 cm

salcie, detaliu, pasteluri uscate pe hârtie Canson reciclată, 160 g/mp, 28 x 20 cm

salcie, detaliu, pasteluri uscate pe hârtie Canson reciclată, 160 g/mp, 28 x 20 cm

salcie, detaliu, pasteluri uscate pe hârtie Canson reciclată, 160 g/mp, 28 x 20 cm

salcie, detaliu, pasteluri uscate pe hârtie Canson reciclată, 160 g/mp, 28 x 20 cm

jurnal de vacanță la malul mării

dar și

poemul de sâmbătă – 6

Aproape de amurg, el era încă acolo, nemișcat în scaunul lui de pescar, cu privirea fixă.

Sau poate că nu, doar trupul lui abandonat la un pas depărtare de urmele lăsate de valuri pe nisipul ud, trupul în care cu ani în urmă abandonase oricum să mai trăiască. Amurg.

Marea nu este doar o falie, dar pe marginea ei rămăsese să se plimbe, gustând din când în când dulcele vertij al golului. Recita în gând…

Evocare

de Nichita Stănescu

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, -

a piele de copil mirosea spinarea ei,

a piatră proaspăt spartă

a strigat dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.

Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari

era sărată ca sarea

slăvită la ospete de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.

Între ape, numai ea era pământ.

Calota cerului curba deja înstelarea după fruntea ei, iar palmele îmi unduiau, străbătându-i valurile trupului ca în atâtea alte rânduri, trăgându-mă-n urmă în lotca nespuselor mele. La ceasul la care ea deja nu-mi mai aștepta cuvintele, noaptea nu-mi mai lăsa alt loc al odihnei decât malul umed al visurilor ei.

Catedrala răsturnată din mine în păcat scria nevăzut neziduri în jurul golului cutiei pe care îi mulam somnul. Gândurile rătăcite nu mai sedimentau semne și în adâncul hârtiei nu mai îngropau reziduri.

Nici rândurile acestea nu vor exista vreodată, de-asta trec acum pe lângă mine așa calm, în ștergere cursivă.

Rămase în urma rădăcinilor călătoare să sprijine înlăuntrul meu suișul și prăbușirea de o parte și de cealaltă a miezului de noapte, din umeri îmi porneau ultimele două arce butante. Cu palmele întoarse în afară la capătul lor, târziu, într-atât de foarte devreme, netezeam pereții – căile visurilor ei din zori – sângerând în urmă dimineața.

Cearșaful în dezordine purta încă parfumul trecerii ei sau așa li se părea mâinilor mele cu urme de cărbune mângâind hârtia în aerul sărat al dimineții. Ar fi putut fi încă aici, iar dacă aș fi privit spre răsărit aș fi putut vedea și soarele născându-se din aceeași mare, cu toată câmpia aceasta întinzându-se așa, răvășită, peste orizont.

studiu pe terasa dinspre răsărit, 21 x 24 cm, cărbune pe hârtie reciclată 160 g/mp

sau

cafeaua de dimineaţă – 10

Îți mai amintești dimineața în care lingurița de cafea aruncată-n ibric răsuna ca prima lopată de pământ peste sicriu? Noaptea trecută, focuri rătăcite de armă sfâșiau frunzele stejarilor vertical, ca o ploaie monodică, strop cu strop. Puști alungite de așteptare spânzurau de nori cu gâtul în jos, ascunse dincolo de coroanele copacilor. Cafeaua de dimineață nu mi-a putut șterge angoasa plimbării pe aleea sub care dormea zidul de execuție.

Îmi fac curaj să deschid ușa și să-mi înfrunt ziua; atingerea metalului rece îmi trimite prin degete fiori, răsucesc brusc în loc gâtul mânerului și, în loc să sune infundat a gâtlej frânt de găină, îmi răsună a încărcător de Kalașnikov; până să deschid ușa în pântecul căreia mâna mea răsucise mânerul decorat de Cordoba cu șild cu tot, ziua își împlântase deja dimineața în mine până la plăsele.

Greşirea cerului

Nichita Stănescu

(din volumul “Epica Magna”, 1978)

Zburau vulturii întorşi pe spate
şi cu gheara întoarsă în sus
ca pe nişte miei să fure,
steaua cu lumină ondulată;

Ca pe nişte miei să fure de sus
lumina ochilor mei.

Zburau vulturii întorşi
şi pe spate prin cer
spinările lor coborâseră jos
şi se ştergeau de sternul meu.

Cer le era trupul meu de carne,
pământul le era lumina aceea
de sus a ochilor mei.

poem pe banca din parcul azilului

cei patru pereți ai corpului meu
unduie acum nesiguranța cuprinderii de sine
sub distorsiunea unui zbor bănuit de egretă
din sectorul de est

degetul întinde tușa de cretă
pe tabla murdară semnele-n stol
își diluează izul de palimpsest
dar sub estompă cerul încă silabisește nori
mari vălătuci de vată
buni de pus pe rana deschisă
a suprapopulării cu mine
absorb panica asta hemoragică de preaumplere cu gol

dacă silabele sunt toate la locul lor
în cartușieră
și-n ecouri rânduite stau diviziunile semitonului
de ce dor
și de unde mai curge așa pe tâmple
angoasa asta umedă și rece
peste care-o fașă deșirată
roată
la nesfârșit petrece
caruselul plutonului?

* nota editorului: poemul de sâmbătă ajunge să fie publicat cu predilecție miercurea în aceste pagini ale arhitectului rătăcit

jurnal de călătorie între dealuri

.

”la négresse blonde”

Carnetul de schițe, cumpărat dintr-o librărie de artă din Montmartre, a așteptat multă vreme într-un raft înainte să îl iau cu mine în călătoriile dintre dealuri. La începutul primei călătorii, atunci când mi-am amintit de el, avea uitată între paginile lui o singură schiță de care mi-am amintit când am început din nou să desenez personaje citind.

prima pagină din Carnetul Brun:

cahiers parisiens

La lumière coulait en vagues sur les formes vagues de l’après-midi. Le métro était vaguement plein; je distinguais quelques personnages autour de moi, mais les autres se mélangeaient maintenant avec le train, les banquettes, les paysages passagers des banlieues parisiennes, les images collées contre les murs, les scènes gelées dans un instant estompé en vitesse dans les vitrines de la voiture-ni-lit-mi-salon.

Elle lit vraiment son livre, le voyageur est allongé dans son lit près d’elle, l’autre par terre,  mais la terre glisse toujours en vitesse, vallées et collines douces, et se cache derrière les vitrines. Elle se cache ses origines derrière les couleurs des cheveux. Je l’ai vue du premier moment, assise à la fenêtre, le soleil mitraillant son visage à travers les couronnes des arbres, et du premier moment elle m’a rappelé l’œuvre de Brancusi. Je sors de mon sac mon cahier vierge en couvertures (une sorte de contr’ouverture) dures et le fusain…

J’ai déjà des signes sur papier, le trouvère a des insignes sur l’épaule, je retrouve à la fin mon chemin.

La lumière sort toujours d’une mitrailleuse à bande d’arbres. Je glisse mon cahier dans mon sac, le sac sur mon dos, mon dos contre la porte, la porte au long du mur, le mur au long de la voie ferrée, plus loin, de plus en plus loin de moi.

jurnal de călătorie între dealuri

.

după ploaie

frunze…

… boabe…

… mai mici sau mai mari…

… între boabe de ploaie…

… prinse în pânze nevăzute…

fluture? pergament? frunză? scoarță? sau floare? …

jurnal de călătorie între dealuri

sau

după melci – 2

dedic pagina aceasta celei mai tinere cititoare de pe aici (căreia încă îi datorez un răspuns), Miruna

Nu ne-am despărțit de multă vreme, așa că acum știam unde ne puteam întâlni. După ploaie am urcat din nou pe genunchiul de pământ, ei porniseră deja, cochiliile lor hipnotice luminau în aerul proaspăt dintre frunze, globuri oculare exoftalmice calcifiate răsucind pe apex un fir de pământ ars, unul de vată de calcar, unul de paie uscate, altul de vată de zahăr…

Cele două perechi de aripi albe, îngreunate cu polen de turbă, se apropie încet de pământ; ochiul se prelinge încet purtând toate imaginile dinainte amestecate în praful de piatră al orbitei și înghețate așa, puțin înainte să devină o pastă grea de lumină.

Da, atât de mic. Deși parcă a mai crescut un pic.

Sămânță urcată-n cârca stropului de ploaie de pe frunza ascunsă sub talpa gardului din spate.

ochi în ochi

(început de drum)

…

.

drum lung

…

.

vertij

…

.

dilemă

(la răscruce)

…

.