sau

cafeaua de dimineaţă - 2

10 minute în Pub

Dimineaţă. Spre prânz. La masa din dreapta mea, un bărbat de o vârstă incertă consulta, fără să ascundă asta, o revistă porno legată în coperţi înalte, elegante, pe care o avea deschisă la o pagină cu o compoziţie grafică foarte dinamică, plină de close-ups şi scene extrem de senzuale; părea mai curând un catalog sau un meniu, pentru că, la un moment dat, cu ochii aproape nedezlipiţi de paginile colorate, o chemă pe chelneriţă să comande.

Fata se apropie şi se uită la paginile deschise încărcate de o carnaţie voluptoasă, cu o compoziţie rubensiană revărsată dincolo de marginile meniului din care bărbatul urma să comande. Mă uit mai atent să văd dacă ilustraţiile nu ar putea reprezenta totuşi niste cupe de îngheţată bine ornate, poate nişte cocktailuri, nu ştiu, poate că m-am înşelat eu.

Mă gândesc din nou că obsesiile ajung să schimbe mai mult decât impresiile; sunt extrem de tentat să verific asta, vreau să mă ridic şi să îl întreb ce vede el în revista, catalogul sau meniul pe care îl are pe masă. Ce garanţie am însă că îmi va spune adevărul? Dar dacă suspectez totuşi pe nedrept pe toată lumea de o nesinceritate subversivă?

Chem chelneriţa să comand la rândul meu. Vrea să îmi lase un meniu legat în coperţi înalte, elegante. Îi fac imediat un semn hotărât că nu am nevoie şi îi comand un espresso scurt şi apă tonică rece cu lămâie şi gheaţă; e nouă aici, sau poate că eu trec prea rar în ultima vreme, nu are de unde să ştie că asta cer de obicei. Ascunde meniul la spate, mă întreabă dacă fumez, dacă vreau să îmi aducă scrumiera; e clar că e nouă aici; mă gândesc că îmi face suma viciilor şi nu ştiu dacă să cer scrumieră sau să recunosc că nu fumez; în timp ce mă chinuie dilema asta, admit cu voce tare, fără să îmi dau seama, că sunt nefumător - tentaţie irezistibilă a sincerităţii. Îmi zâmbeşte complice şi se retrage.

Bărbatul de la masa de lângă mine desenează în aer cu limba trasee baroce înainte de a aplica lovituri senzuale unei cupe de îngheţată.

Jur că nu-mi amintesc nimic despre noaptea trecută.

pagini din carnetul Moleskine

1.

L-am văzut foarte clar când a citit din goana maşinii panoul mare de pe marginea drumului; stăteam în dreapta lui şi făceam deja un exerciţiu din a-i anticipa reacţiile.

Şi-a ţuguiat mai întâi buzele, îngheţându-şi în vârful lor orice sunet în timp ce mă iscodea cu coada ochiului să vadă dacă şi eu remarcasem panoul. A înţeles. A continuat să îşi ţină răsuflarea în timp ce ardeleanul din el pregătea în gând fiecare cuvânt şi inflexiune a vocii pe îndelete. Într-un final mi-a spus rar, distant, imperturbabil, aparent într-o doară:

“E foarte bine că ne-au spus, noi nu am fi avut niciodată cum să ne dăm seama.”

Peste colinele arse de soare, maşina gonea pe şoseaua pustie. Pe panou citisem: “Drum deosebit de aglomerat”.

2.

“Îmi pare rău, nu mai sunt bilete cu loc nici la clasa întâi, nici la clasa a doua; nu doriţi un bilet la acceleratul următor? Ajunge doar cu o oră şi jumătate mai târziu.”
“Am eu figură de om relaxat?”
“Staţi să verific în baza de date dacă nu a renunţat cineva între timp… mmmm… Nu. Vă dau atunci fără loc rezervat.”
Am urcat în tren; în primul compartiment nu era nimeni; în al doilea compartiment nu era nimeni; în al treilea compartiment nu era nimeni (pentru editare am folosit aici copy-paste); am intrat la întâmplare şi m-am aşezat lângă fereastră. A fost cea mai confortabilă călătorie a mea din ultima vreme.

Am primit un nou carnet Moleskine, cu hârtie groasă pentru schiţe (îi mulţumesc din nou, aici!…); primele schiţe le-am făcut în tren.

1.

Femeia din faţa mea, aşezată pe bancheta din celălalt capăt al compartimentului, avea faţa supraimpresionată de lumina soarelui la apus; era una din scenele care ar fi aruncat o explozie de culoare pe o pânză a lui Monet, de data aceasta la apusul soarelui; da, aş fi putut să intitulez schiţa “Impressions. Coucher de soleil” (proportions gardées, quand-même!); umbra din locul în care eram eu aproape că îmi oferea confortul din spatele unui obiectiv montat pe o cutie obscură a fraţilor Lumière, dar nu soarele de pe faţa ei a fost ceea ce m-a impresionat cel mai mult în momentul acela, ci felul în care volumele încordate ale arcadelor ei lăsau să curgă prin fereastra trenului, în baia sângerie a apusului, orizontul.

2.

Încă citeam, în zilele acelea, din mica monografie ilustrată a lui Guimard şi nici nu mi-am dat seama cum, la următorul portret, liniile au început să curgă singure peste imaginea răsturnată în fereastră a bărbatului de pe fotoliul din faţă urmând viziunile decorative ale lui Guimard, un Art Nouveau mai puţin încărcat, dar cu toată tensiunea organică din Horta sau Gaudi şi inflexiunile proprii au coup de poignet (aş fi scris coup de fouet). Bărbatul stătea întors trei sferturi cu spatele spre mine, îl vedeam mai bine în fereastra compartimentului decât privindu-l direct, ascuns cum era după spătarul înalt al fotoliului şi aşa, de două ori răsturnată - o dată în reflexia din fereastră, a doua oară în cea din lecturile mele - imaginea lui ajunsese acum să călătorească proiectată peste un peisaj din care citeam mai multe cu ochii închişi.

3.

Era mare şi rotund! foaaaarte mare! Barba lui însă mă captase cu totul. Pufoasă, creaţă, dezordonată, bogată, cum îi creştea de pe burtă prin cămaşa care aş fi zis că era descheiată la gât, dar ea crăpase de fapt ca o coajă de fruct copt sub bogăţia bărbii urcând pe trunchi în sus, spre gât, de unde îl învăluia, îi acoperea toată faţa şi i se urca pe cap în vâltorile de fire chircite şi înghesuite ale cuibarului de abanos pe care îl purta pe creştet ca pe un umbrar. Capcană de nedescâlcit pentru lumina soarelui la apus, nu m-am mirat cum, în timp ce îl desenam, în negrul tuşului din părul lui s-a diluat amurgul lăsând ultimele nuanţe în sepia care-mi transpirase în mână.

pagini din carnetul Moleskine

Vine o vreme când aracii de care spânzuri în camera prelungă, metalică, pelviană cu care călătoreşti pe sub pământ se transformă în atele, prind gust de proteze, frumos desenate, de altfel, pe ceaţa de pe ochii tăi copiată dintr-un ierbar Art Nouveau, dar pe care contururile inspirate nu le salvează totuşi de la condiţia de grefe respinse.

Aceasta este vremea la care înţelegi că îţi trebuie mai mult decât una sau mai multe perechi de picioare ca să umbli, mai mult decât o gură ca să vorbeşti, mai mult decât mâinile ca să atingi, când cuvintele nu mai sunt îndeajuns ca să comunici şi un pumn de litere azvârlite peste o cutie de plastic într-o dezordine pretins studiată nu pot lega cuvinte pe ecranul negru ca o coală albă.

Telefonul mut îţi transpiră în continuare în palmă, porţi mai departe necicatrizate însemnele contradicţiei pe piele, ele îţi umblă libere, neîmblânzite pe scoarţă printre versurile lui Villon pe care le reciţi în gând în timp ce ochii îţi desenează pe himenul hublourilor peisaje.

sau

manual ilustrat de trecut strada - 21

Esenţa mişcării este un joc de menghine.

Toate scenele care se desfăşoară acum în faţa mea sunt o iluzie dinamică răsturnată la trecerea prin strâmtoarea lentilelor iar creierul cu menghinele lui circumvolutive de maşină machiavelică macină deja încet tot ce curge prin pâlnia cambrată voluptos a ochiului magic.

Imaginile pe care eu cred că le reconstitui iar ele pretind că le nasc sunt un joc subtil al reflexiilor în care îmi înnod şcolăreşte genele; lumina este răspunsul unei dispuneri savante de panouri mari de reflexie difuză purtate prin piaţeta din jurul fântânii de braţe puternice şi bronzate pe care studentele la litere învaţă anatomie iar razele soarelui de dimineaţă pulverizează mii de lumi în miniatură prin stropii furaţi de vânt din fântâna arteziană.

Fac un pas înapoi. Rotesc panoul mare şi alb, soarele se aşează din nou la locul lui. Îndepărtez apoi panoul pentru chromakey, îl scufund în fundal, apuc lentila de gâtul prelung, subţire şi rece al pâlniei ca un şarpe negru şi o privesc în ochi; îmi privesc ochiul în ochi şi imaginile sângerează curcubee pe marginea fântânii.

N-am vrut. Acum am aerul că mi-ar fi milă de scena voalată. Saltimbanci cu instrumente de neînţeles atârnându-le de centuri plimbă mai departe menghine şi panouri prin piaţetă, aştept eşafodul.

Omul cu găleţile fură şi astăzi apa din bazinul fântânii, toţi ştiu că găleţile lui plimbă spre gheretele florăreselor mulţimi de lentile mici ca nişte grăunţe de polen care ar fi putut proiecta mii de poveşti pe braţele puternice, supraexpuse, arse deja de atâtea imagini.

sursa imaginii cu Arhimede: Wikimedia

Mi-e frig. Dincolo de gardul grădinii se ascunde mirosul de conuri de brad ude dar nu e încă ora la care să visez călătorii. Plouă, picioarele mi se strâng de frig în mers ca două degete în abluţiune cu care desenez pe fruntea de piatră semnul trecerii.

De pe raftul cald pe care sunt aşezate ceştile albe de cafea cu desene diferite aleg una pentru ziua de astăzi, aşa cum îmi aleg creionul cu care să desenez sau stiloul cu care să scriu mai departe, netezesc timpul alb din faţa mea, mă îmbată mirosul de dimineaţă proaspătă şi caldă care inundă camera şi mă aşez la trăit încă o zi.

Mulţi suduie sau iau în derâdere căutătorii în neant care sfârşesc la poarta blogului lor în vizite inoportune pe aripile insolite ale unor cuvinte, să le spunem, nepotrivite.

De data asta, cel puţin, fac partidă separată (nu pentru că nu m-aş fi amuzat copios la rându-mi citind cum pică unii în oala mea cu lapte) şi zic: mulţumesc şi-aş veni şi cu daruri, nu multe, celui care mi-a căutat pe aice ieri şi, după ce n-a aflat, s-a-ntors şi astăzi să vadă dacă n-am scris despre noul meu carnet de schiţe Moleskine! că de multă vreme îmi tot zic să fac asta.

Desigur că am mai scris în repetate rânduri despre alte caiete de schiţe fabricate după modelul Moleskine, pus pe jar cu muuultă vreme-n urmă de ce a scris Irene despre carnetul ei; a sosit şi vremea să mă garnisesc şi eu cu unul! Îl am din Belgia şi împlineşte în curând patru luni - e adevărat că am, uneori, reacţii mai lente; iertare.


Pentru referinţă, marca; nu pentru că ar fi necesar, ea se citeşte în formatul carnetului, textura hârtiei cu tentă galbenă, coperta simplă, buzunarul de la spate, elasticul care închide carnetul…

Între articolele care îmi explică diversele maniere în care îmi pot organiza viaţa, găsesc unul despre Douglas Merrill, (de câteva zile, deja ex-*) CIO la Google. După ce am citit titlul, (“Cel mai organizat bărbat din lume”,) m-am întrebat dacă e vorba de David Allen (nu mă pot hotărâ ce link să propun, poate cel de la wikipedia) şi, dacă nu, cât va dura până când voi găsi un citat din el; s-a întâmplat în al doilea paragraf al capitolului despre organizare.

Ce mi-a plăcut însă a fost perspectiva lui Merrill, un tip nu tocmai plin de atu-uri, care, după primul principiu al organizării sale, împrumutat din Allen, (”goleşte-ţi mintea”,) prezintă, în următoarele două, o idee interesantă: trecerea de la principiul (stocării şi) organizării informaţiei la cel al căutării în “marele nor de informaţii”. Mai mult, face tranziţia hotărâtă către stocarea informaţiilor online, prezentând şi argumentele pentru aceasta - evident că foloseşte cele şapte instrumente principale oferite de Google: Calendar, Notebook, Reader, Documents, Gmail, Gadgets ş iGoogle. Ideea de a înţelege informaţia acumulată (şi structurată) sub forma unei clădiri şi instrumentele de organizare drept “schele” mi s-a părut din nou fertilă - normal, arhitect… Al patrulea principiu, al sindicalizării ideilor, oamenilor, resurselor în general, al dimensiunii sociale, un mashup creator, este chiar seducător, nu doar web 2.0-compliant. “E foarte important să împărtăşeşti informaţiile, indiferent dacă o faci prin intermediul poştei electronice, site-ului, blogului sau motoarelor de căutare.” Cu excepţia ultimei opţiuni, foarte puternice şi generoase, dar care nu se află chiar la îndemâna oricui (sigur că îşi permitea să vorbească despre asta de pe poziţia pe care o are avea la Google şi “dă bine” inflexiunea pro-domo), celelalte trei sunt, de fapt, accesibile oricui; chiar şi mie.

* Douglas Merrill a plecat la EMI

Mi-am cumpărat din librăria de la Universitate un nou creion sepia şi un bloc de desen - Leonardo, bineînţeles - format de buzunar…

… cu care m-am oprit în piaţeta cu fântână de la Universitate, să desenez porumbei.

Am luat metroul către parc şi am încercat un portret, bărbatul stătea aproape de mine şi am mers împreună câteva staţii.

Am trecut din nou pe lângă copacul bătrân pe care urcă iedera şi mi-am făcut o nouă prietenă, mi-a povestit câteva din istoriile ei scurte, genul de istorii pe care i le poţi spune unui om pe care tocmai l-ai cunoscut; suntem vecini, iar cănd s-a întors cu plasele pline eu aproape terminasem schiţa.

Diseară le fixez; nu-mi place mirosul pregnant de fixativ în cameră în timpul zilei şi nici nu am nevoie de mai mulţi halucinogeni, cadrul epic face treabă bună.

* inspirat din Gramo, “photowalking”

2.

Al doilea gust amar: singur.

Singur de-ţi plouă pe sub haine şi nimeni nu ştie, de-ţi citeşti singur toate scrisorile, până şi pe cele pe care nu le mai scrii, că ce rost are? că tot singur le rupi, că te urci noaptea în autobuze care merg în direcţii greşite şi pe cele în care trebuia să fii le priveşti cum pleacă, altele acum oricum nu mai vin şi toate astea încă nu înseamnă nimic pentru nimeni care să aştepte ceva; singur, dar cu un braţ de telefoane din tinichea spânzurându-ţi la brâu în urmă, sunând metalic pe asfalt fără ca nimeni să te sune şi o plasă cu cadouri pe care alţii urmează să le primească în locul tău şi tu tot aştepţi să le-mparţi; mânecile largi nu apără de şuvoiul luminilor de faruri; singur de-ţi intră singurătatea-n ochi şi libertatea-n vintre până la prăsele dar tu le guşti cu sete în tot ce atingi; singur că oxidează lumina lunii lângă tine când cade la miezul nopţii pe genunchii sparţi ai caldarâmului cald ca sângele şi-n rugina ei îţi adăpi vârful degetelor să rescrii în oglindă ultima rătăcire de singurătate, adăpostit în cabina telefonică violată, cu geamurile sparte şi răsfrânte peste coastele de oţel, cu himenul îngheţat de spaimă prin care priveşti două forme apropiate din aceeaşi lumină; singur de-ţi vine să-ţi spui noapte bună şi nu mai ai cui, în noaptea asta care te chinuie prelung dar tot îţi este teamă să nu se termine pentru că nu eşti pregătit pentru mai mult şi gura de cafea din zori nu-i mai amară decât gura de tine aşa că, după ce-i sugi prana într-un sărut vorace surpat în propriile buze de aşa singurătate, o scuipi în rigola peste care păşeşti ca să mergi mai departe - iar ăsta e ultimul chiasm - cu zaţul dimineţii neîncepute uscându-ţi cerul gurii şi nu-i aşa că pot să public rândurile astea aşa, singure, fără sfârşitul lor, înainte să le termin de scris? uite că pot.