trei momente de primăvară
1.
Dacă aş fi frunză nu aş putea arde într-o dimineaţă ca asta. Sub caişii în floare, zăpada încărcată de riduri din noaptea trecută îşi atârnă ultimele clipe de zidurile dinspre miazănoapte de pe care aşteaptă să cadă cu tencuiala odată. Aerul rece spală petele de soare de pe asfalt.
abur
. . . : : ascult:
Suita în Do Minor de Marin Marais (din “Muzică pentru Violă – pentru Regele-Soare”) și darabane undeva, în curtea din spate
. . . : : beau:
un cognac dintr-un pahar cu picior și gura foarte îngustă; aburii urcă în pahar ca printr-un horn încins de sobă în toiul sărbătorilor de iarnă
. . . : : miros:
altfel (fără să știu cum să definesc asta și fără măcar să mă străduiesc)
Aburii parfumului dizolvă limitele.
Să luăm coniacul acesta franțuzesc pe care nu l-am mai încercat până acum, de exemplu. Admirabil, deși nu tocmai potrivit acestui moment (ce ar putea oare să se potrivească acestui moment în care noțiunea de potrivire plutește undeva dincolo de tavanul pe care desenez rotocoale de fum cu vârful genelor?).
Am primit un parfum nou de la cineva care nu mă cunoaște prea bine (cum ar putea? cînd și eu încă mai am probleme cu asta) și care nu ar fi știut probabil nici ce carte să îmi cumpere (dacă nu ar fi folosit o rețetă universală de tipul capetelor de afiș din revistele ușurele de diseminare) sau ce CD cu muzică (dacă nu ar fi fost un passe-par-tout de sezon); cu o cămașă e mult mai simplu, de exemplu, ai nevoie doar de niște date concrete, pozitive, măsurabile (dacă scapi de capcana culorilor și a modelului; dacă!); parfumul e altceva.
Crăciun fericit!
… le doresc și în acest an tuturor celor care trec pe aici.
Din bolțile Hanului unde stăteam ghemuit peste cana de vin fiert aburindă, cu bucoavna adnotată sub manta, vă aduc un Colind (cu glasuri pentru lăută și voci) foarte drag mie; îl închin tuturor prietenilor mei pe care (cel puțin îmi doresc să) îi citesc, dar mai cu seamă lui Gramo (în toate ipostazele sale, în amintirea vremilor de mai an), Mai-Marilor Seraiului la porțile căruia l-am mai ascultat o dată în acest an, Sertarului cu Fluturi albi din care ninge ca o stare de bine cu furnici de hârtie, Omului Care Spune Că Doarme dar nu-l crede nimeni și care visează-ntr-una și, înainte de toate, celor care trec pe aici și mai citesc umilele și răzlețele mele rânduri, Domniilor-Voastre, cu plecăciune! Crăciun fericit!
Dacă voi afla liniștea dar și cuvintele potrivite (rar lucru), voi mai istorisi despre acestea (despre Colind, Han, bucoavnă – manual, adică – și, poate, despre Crăciun).
Leapşa Zazei
Am primit de la Zaza (cu înştiinţare specială, altfel aş fi aflat mai târziu) o nouă leapşă pe care singură şi-a numit-o “caznă”; lucru simplu nu e, oricum. Am răspuns cum m-am priceput. Flinta cuvântătoare – pe care o plimbă doamna în dosul cuferelor cu bucoavne – având două ţevi, leapşa a ieşit dublă, aşa că urmează să răspund şi la leapşa olfactivă. Pentru moment, foc cu foc, leapşa proustiană a Zazei:
desktop de blogger
Am găsit la Gramo (sigur, mai erau şi prin alte părţi) o imagine cu fundalul pe care lucrează şi mi-am făcut singur o invitaţie, aşa că din memoria ultimelor zile am desprins câteva imagini cu care mi-am schimbat înfăţişarea pe dinlăuntru a cutiei mele cu vorbe* în tonuri sepia, într-o toană trecătoare, după cum se arată. Dar până când mi-o fi voia să-l schimb iar, mă duc să mă spăl pe mâini de culori, cleiuri, cărbune, cretă şi praf adunat din podul cu vechituri şi mă întorc să mă scufund în aerul liniştit, cu aromă de ceai fierbinte, reflexe de mahon şi pământuri arse.
* (a “Linux box”, KDE 3.5.5 on OpenSuse 10.2)
“lacul” – galeria din pod
spre galerie
sau
manual ilustrat de trecut strada – 17
. . . : : privesc:
câteva fotografii de pe malul lacului
. . . : : ascult:
concertele pentru chitară de Vivaldi, o audiţie pe care o aşteptam de câteva zile
. . . : : beau:
un ceai din fructe de pădure, foarte parfumat, îndulcit cu miere (firesc)
M-am pierdut astăzi puţin prin galeria care duce în pod; de fapt mă ascundeam pe acolo de musafiri, de treburi şi de temeri. Pe peretele de paiantă am atârnat în grabă una din fotografiile pe care le-am făcut în plimbarea de pe malul lacului.
peniţă
. . . : : sâmbătă, acum două săptămâni,
ultimele pagini din Caietul Leonardo, pe care le dedic tânărului meu prieten, un dar modest şi întârziat* la aniversarea lui şi un răspuns la aprecierile pe care nu ştiu cât le merit
Săptămâna la sfârşit; capătul zilei şi al puterilor. Lumina, la fel; soarele aproape stins undeva, poate în mijlocul cerului spre care privind nu văd decât o găleată spartă de lumină gri, asfaltică, scursă peste varul şters al desenului grădinii în care m-am oprit. Nici oameni nu mai sunt pe străzi, doar câţiva rătăciţi pe aleile din jurul lacului de unde şi apa s-a retras demult; zgomotele s-au scurs toate printre firele de nisip.
ruliu
sau
manual ilustrat de trecut strada – 16
. . : : în pod,
peretele de paiantă cu amintiri prăfuite
statui
sau
manual ilustrat de trecut strada – 15
. . . : : planşa XXX.a:
. . . : : statui : : . . .
. . . : : planşa XXX.b:
. . . : : detalii statui : : . . .
zile fără cuvinte
. . . : : sâmbătă, pagină ruptă din caiet
Sâmbăta trecută mi-am luat Caietele şi câteva cărţi în braţe şi m-am retras în curtea din spate la cafeaua de dimineaţă târzie.
Nu liniştea, ci refuzul de a mai percepe zgomotul mă spală ca pe o acuarelă astfel încât, pentru o vreme, mă îndepărtez instinctiv chiar şi de muzică, pentru că până şi bariera care mi-o separă în fiecare zi de zgomot, ca şi pe cuvinte de altfel, atârnă acum pe braţul unui solium iar drapajele îi curg pe selă până jos, pe dalele murdare în care citesc scene descompuse de poveşti medievale.
Am răsturnat apoi de-a valma totul în sac, l-am pus pe umăr şi am plecat spre grădina boierului ioanit ţesută împrejurul Bălţii de Piatră secate cândva, parcă la începutul toamnei, dar tot ce-a fost până în sâmbăta aceea şi de atunci încoace a rămas în tăcere; câteva pagini poate începute aici, apoi rupte şi uitate până acum; şi de acum ‘nainte. Doar Bach (cu Arta Fugii) întrezărit în palimpsest, în contralinişte; cuvintele, neclare, alunecă în clarobscur.
fata cu creioane
Întotdeauna mi-am dorit să fiu mai mult decât unul.
Doi, de pildă. Să mă sun dimineaţa devreme şi să mă întreb:
- Ce mai faci?
organic-fountain-sepia(-pen)
. . . : : motto:
azi e luni
oamenii sunt buni
. . . : : desenez:
sepia (în Caietul Leonardo)
. . . : : beau:
aoleu! e apa pe foc!!!… un ceai de Hibiscus (roşu-sepia) dintr-o cană roşie-roşie (“ca focul”);
. . . : : observaţie:
în locul unei imagini din Wikipedia aş fi putut pune o fotografie făcută de mine (am unele chiar mai reuşite decât aceasta), dacă nu aş fi aşa dezorganizat (aş fi putut invoca lipsa de timp, dar iată, e vremea unei noi mărturisiri: nu mă pot organiza, iar când o fac, îmi este foarte greu să respect programul pe care mi-l propun)
. . . : : scopul postului:
(dincolo de noua mărturisire de mai sus,) notez brevetarea pro-forma (la 180 de ani după meritoriile eforturi ale lui Petrache Poenaru din timpul studenţiei sale la Paris) a unui nou device: sepia-cu-sepia; imaginea (intitulată simplu, fără echivoc, “sepia-cu-sepia desenând o sepia, fără sepia”) e prezentată mai jos
. . . : : descrierea succintă a device-ului machiavelic (în ciuda motto-ului de astăzi):
aglomeratul carbonic compactat îşi trage odios seva prin capilaritate direct din sepia înfiptă la celălalt capăt; când se epuizează sepia, se înlocuieşte cu alta (în virtutea principiilor de dezvoltare prezente*)
. . . : : later edit:
am înlocuit imaginea color cu una… sepia
* I hereby refer to the not-at-all-sustainable development human principles (cum să traduc asta în limba română? că la sintagma “dezvoltare durabilă” am reţineri)
Ramificaţii
sau
manual ilustrat de trecut strada – 13*
sau
sârma ghimpată
de pe gardul de piatră
(spusele cvasi-prozodice: )
Ştăbimea, tenebroasă, absoarbe lumină şi tutun dinapoia zidurilor oarbe şi surde din găvanele cărora scuipă coji de ghioc aghiotanţii pleşuvi purtându-şi la subsuară, făcuţi sul, puii lor cu ciocurile coroiate de mici; peste zidurile acestea, aşa oarbe şi surde cum sunt, atârnă însă nişte împletituri subţiri în mrejele cărora sunt prinse o mulţime de ochi şi urechi despre care unii spun că sunt fără de simţuri, alţii că nu.
Ploaie
sau
manual ilustrat de trecut strada – 12
într-una din serile trecute
Ce-i cu ploaia asta?
Din restul de la cărţi mi-am cumpărat două bilete de troleibuz, dar uitasem că troleibuzul bate ploaia: după o staţie am cedat, am coborât şi am pornit mai departe pe jos.
În Piata Rosetti mirosea a motani în călduri şi bărbaţi după prea multă bere (nu neapărat în ordinea asta), a ziduri ude, a haine şi mobile vechi lăsate prea mult timp să putrezească în umezeală, a ciorbă grasă, fum de ţigară şi de eşapament (hotărât, în ordinea asta*), a nervi întinşi, sfârâind între cutiile de metal în care se plimbau oamenii şi, surprinzător, rămăsese loc să miroasă şi a ploaie.
Caietul Leonardo – 3
despre al doilea caiet Leonardo
A trecut ceva vreme de când am Jurnalul Leonardo. Despre asta am mai scris, rămăsesem dator cu o fotografie. Nu mai adaug decât atât: mă bucur că m-am hotărât să pun anul ăsta sub semnul lui “Uomo Universale“.
(sursa imaginii: Wikipedia)
ceaiul de duminică după-amiază
Eram destul de apatic.
Şi el la fel.
Bine, după ce sărisem cafeaua de dimineaţă (de care pur şi simplu am uitat) şi lucrasem o bună parte din noaptea trecută, îmi era greu să debordez de vitalitate; pe cine să păcălesc? Despre cafeaua lui nu ştiam nimic; nici nu l-am întrebat, ştiam că nu are voie şi nu-mi place să abordez subiecte delicate.
Preîmblare Neterminată (5)
mişcare în opt părţi
canon
partea a cincea:
c o d e x
Înainte să răstorn prima cafea pe velina de la munte, începusem să citesc câte ceva prin jurnalele publice ale altora, acelea prin care mai şi scriu comentarii din când în când.
Cele câteva consideraţii preliminare din Gramo’s World (de aici, de pildă, şi următoarele, dar şi însemnarea anterioară din noiembrie) privind valoarea blog-urilor m-au dus cu gândul mai departe către valoare în general, iar ilustrata regăsită lângă Noul Testament m-a ajutat să-mi amintesc de Versetul 8* din ultimul capitol al Epistolei Sfântului Apostol Pavel cea către Filipiseni în contextul în care acest verset revenea obsesiv în viaţa tânărului Ben, la vremea aceea căutător de cale. Mă înclin în continuare în faţa perseverenţei cu care Franklin s-a raportat, în cursul întregii sale vieţi, la setul de valori (virtuţi) pe care şi l-a stabilit la douăzeci de ani.
