poemul de sâmbătă – 3

Sonnet

CXXX

William Shakespeare

My mistress’ eyes are nothing like the sun;
Coral is far more red, than her lips red:
If snow be white, why then her breasts are dun;
If hairs be wires, black wires grow on her head.

I have seen roses damask’d, red and white,
But no such roses see I in her cheeks;
And in some perfumes is there more delight
Than in the breath that from my mistress reeks.

I love to hear her speak, yet well I know
That music hath a far more pleasing sound:
I grant I never saw a goddess go,–
My mistress, when she walks, treads on the ground:

And yet by heaven, I think my love as rare,
As any she belied with false compare.

… or listen to it, if you like*.

Festivalul de Muzică Veche – ziua 1

Din seria lucrurilor pe care anul acesta am reuşit să le fac după ce ani de zile, în mod inexplicabil, nu mi-au ieşit, în seara asta am ajuns la deschiderea Festivalului de Muzică Veche de la Bucureşti!

Eram deja la Biserica Anglicană cu o jumătate de oră înainte de începerea concertului susţinut de Ansamblul Baroc Transilvania, prima formaţie din programul festivalului, cu toate acestea am găsit sala plină. M-am bucurat totuşi că am ajuns mai devreme, pentru că îmi place să urmăresc pregătirile, mai ales într-o sală mică, fără culise.

Cafeaua nr. 3 în Sol major

sau

cafeaua de dimineaţă – 3

Sunt câteva lucruri care mă leagă de dimineaţa asta. Mirosul cafelei cu hail (sau hayl) – un fel de a da bineţe – care inunda toată casa şi se amestecă în aburul respiraţiei mele odată cu aerul tare de lângă fereastra deschisă spre cântecul păsărilor din curtea din spate – cea cu şopronul sub care îmi ascund conspirativ atelierul meu secret; torsul motanului cu Brandenbugicele în fundal*, torsul ei alb urmărindu-mă obsesiv în memoria pe care mi-o citesc uneori pe pereţii albi ai camerei, printre tablouri.

Nimic, până aici, care să scoată această dimineaţă din rândul altor dimineţi; dar e o formă de dragoste repetitivă, aceeaşi în fiecare zi şi totuşi atât de proaspătă de fiecare dată, un nou început, candoarea ontogenezei fără nici o urmă de cultură filogenetică, încărcătură a istoriei sau umbră a rutinei. Bucurie pură.

N-ar trebui să scriu despre asta? Poate. Doar că eu nu mai scriu.

Am întors ceaşca de cafea pe farfurioară, să se scurgă zaţul în care caut acum imagini, precum Leonardo în nori şi pe tencuielile vechi, pătate, şi îmi închipui forme pe care uneori le desenez – raftul bibliotecii se umple de ceşti de cafea cu zaţul uscat din care nu am terminat de desenat scenele pe care le văd pe pereţii rotondelor de porţelan; pentru că eu, între altele, nici nu mai desenez. Tristeţe pură.

N-ar trebui să scriu despre asta?

cele mai ‘rele’ cafele

De mult vreau să scriu despre asta, de fapt de-abia aşteptam o ocazie! Şi-mi apare într-o zi în cadrul uşii compartimentului barmanul din tren, cu hainele lui soioase, cu dulcegăriile lui exagerate, cu zâmbetul larg şi ştirb de la prea multă ciocolată ascunsă sub tejghea, servindu-mi din nou subiectul pe tava de plastic stigmatizată în câteva locuri de ţigările uitate aprinse: “O cafeluţă caldă? Naturală?”. După ce am luat prima gură din zeama călduţă, s-a deschis, căscată forţat de zâmbetul lui, poarta către întreaga serie de episoade pe care se pusese praful de atâta vreme.

Ramificaţii

sau

manual ilustrat de trecut strada – 13*

sau

sârma ghimpată

de pe gardul de piatră

 

(spusele cvasi-prozodice: )

Ştăbimea, tenebroasă, absoarbe lumină şi tutun dinapoia zidurilor oarbe şi surde din găvanele cărora scuipă coji de ghioc aghiotanţii pleşuvi purtându-şi la subsuară, făcuţi sul, puii lor cu ciocurile coroiate de mici; peste zidurile acestea, aşa oarbe şi surde cum sunt, atârnă însă nişte împletituri subţiri în mrejele cărora sunt prinse o mulţime de ochi şi urechi despre care unii spun că sunt fără de simţuri, alţii că nu.