”Dimineaţa să priveşti galben, mult galben, un galben copt, ardent, saturat, mustind de lumină.”
Urc în emerologheionerie cu floarea-soarelui lipită pe carton galben-petală, în același passepartout brun-roșcat, memoria sângeriului burgund.
andante în modul ionic
atelierul de sculptură
Plouă.
Pelerina mi-o scutur aruncând pete gri peste schițele murdare de matrițe pironite pe zidul care tot umed rămâne și în cele mai însorite zile. Igrasia de aici are ceva ce-mi urcă în vene, nu car praful ăsta cu mine peste tot, dar pigmenți răscoliți de pe aripile împietrite ale caselor pe jumătate îngropate mi se lipesc de palme.
Cobor în șopron. În curtea din spate măcar este liniște și dacă n-ar fi ploaia, această binefăcătoare liniște curgătoare, atelierul ar înlemni timpul în ornice. O parte din unelte sunt încă răvășite. Mă împiedic de câteva în drum, mă întreb cum le-am putut lăsa așa, de parcă aș fi ieșit pentru un an sau doi să-mi fac o supă și când să mă-ntorc la treabă a dat o ploaie. Ca acum.
scrisoare din galerie
Fixasem cărbunele ultimului desen și m-am așezat în galeria din pod, în fața peretelui cu fotografiile de pe malul lacului și cuvintele pierdute printre ele, acolo unde mă ascund câteodată să scriu, așa că am curățat de praf bătrâna mea mașină de scris, am luat din sertarul secretaire-ului o foaie de hârtie Leonardo, meșteșugită de mine anul trecut în șopronul din spatele zețăriei și am început să-mi scriu cuvintele, de la un capăt la celălalt al răsuflării.
vorbe în aer
(minutul rupt)
uite, le scriu aici, pe zidul ăsta:
trupul ăsta în care sunt acum are prea multe uși; ce e dincolo de ele invadează ce e dincoace de ele și-mi moaie învelișul proaspăt uscat la aer curat în panică rece; corpul zice că nu el, că e de dincolo de el; că el e doar o ușă
epistoRar – 2
Scrisoarea, neterminată nici aceasta, cu literele despletite din vârful creionului tocit în muțenie strâm(b/)tă*, strânsă în pumn de durere, se face cărbune la loc.
* alfabetul tiparniței mele este sărac; caligrafiată, litera bt (o singură literă) lasă libere armonicele semantice
scrisoare
sau
cafeaua de dimineaţă – 7
Duminică dimineață, pe aleile din parc, puțin după răsăritul soarelui, este timp-locul pe care aș putea construi orice liniște.*
A venit și ziua de astăzi, senină, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și când ieri nici nu ar fi fost, să așeze lumini peste lucruri pentru ca eu să le văd altfel. Dacă nu ar fi fost iarba udă și cămașa nu mi s-ar fi lipit de piele cu o umbră de teamă, mai rece decât de obicei, n-aș fi avut nici o urmă a trecutului recent; memoria mea își scutură inocentă petalele de rouă.
Lucrurile care nu s-au întâmplat au rămas însă și ele pe mai departe neîntâmplate și golul ăsta este singura formă de persistență.
Încep scrisoarea de astăzi de jos în sus, las deoparte frazele pe care nu știu cum să le încep, cele pe care le-am mai greșit cândva, cuvintele-trambulină și cuvintele-abis, urc cu celelalte într-o țesătură deasă pe piept și o închei strâns în jurul gâtului; foarte strâns. De aici mai departe, restul pare o joacă. Mai arunc o privire, retușez în grabă câte ceva, să nu uit de cuvintele-bavuri și cuvintele-scame, uit titlul și mă pregătesc să mă trec pe curat.
De parcă aș putea.
* și totuși nu o fac
epistoRar *
câteva minute, în trecere pe ulițele cetății
Dimineață cu note lungi și invențiuni în adagio pe o temă de Pachelbel. Razele soarelui scaldă esofagul cetății deschis de incizia prelungă a zorilor, pășesc prin ele și las apa liniștită a falezei urmele să-mi șteargă.
interogație
Dacă iau cuvintele scrise atunci și le așez pe masă așa, un pumn de litere risipite pe două lespezi în suportul de carte, ca în primii ani de școală, și încep să le transcriu cuminte, semn după semn, oare lucrurile se vor reînnoda de acolo de unde le-am pierdut?
o seară în urmă
Aș vrea să mă pot ridica și să plec fără să-mi iau pieptul cu mine; să-l uit, de pildă, înfipt în spătarul scaunului pe care stau acum; dar de-a binelea de data asta, nu doar așa cum mi se pare uneori când rămâne puțin în urmă dar nici nu fac un pas și îmi simt iar inima bătând apăsat undeva pe aproape.
Mi-aș lua cu grijă claviculele, cu tot cu zvâcnirile lor ritmice de aripi smulse de care atârnau cândva, și le-aș așeza în echilibru undeva deasupra iliacelor dacă n-aș ști că nu e suficient să înlături doar cauza – și aceea prost localizată – contrar indicațiilor din Manualul de Supraviețuire După Cădere. Și aș respira direct prin arterele deschise.
Aerul este însă mai greu decât atât și, lucru neașteptat, mult mai rarefiat. Uscat și fierbinte. Și niciodată îndestulător. Am să îți scriu cândva despre asta, doctore.
sarmatul
Priveam în fiecare dimineață de pe malul abrupt lumea pe care o știam ascunsă undeva în adâncuri. Bolta se surpase însă şi acum rămăsese doar un peisaj dezolant, o vale pustie, o căldare arsă de soare, coclită pământiu şi abandonată. Urma apelor desena o pată de mâl în care câteva păsări rătăcite îşi astâmpărau câteodată zborul.
zâna-geană
S-a uitat la mine lung, neîncrezătoare, ca în atâtea alte repetate rânduri și, cu o mișcare grațioasă a gâtului ei lung și alb, și-a întors capul spre fereastră, și-a îndreptat privirea spre cer, înfigându-și genele, două câte două, de-a dreptul în pântecele pufoase ale norilor, lăsându-mă singur printre nesfârșitele mele dilemele de pe pământ. În urma ei, răspunsul îi răsuna încă în după-amiaza leneșă de vară: ”nu, genele nu cad perechi, iar dorința ți-o îndeplinește o singură geană, e ca o zână mică, mai mică decât un fluture, dar tu nu ai de unde să știi”.
doar două momente
scrisoare pierdută demult printre dealurile amintirilor din călătorie
(foaie regăsită în caietul Moleskine, la un ceai Rooibos)
1.
Dimineaţa să priveşti galben, mult galben, un galben copt, ardent, saturat, mustind de lumină.
Să umpli pentru asta un câmp de floarea-soarelui la care să te uiţi dinspre răsărit, să vezi toate pălăriile de cadmiu topit întoarse spre tine (te poţi gândi pentru o vreme că sunt chiar spre tine întoarse), aprinzându-ţi retina împotriva voinţei tale, împotriva contracţiilor antigenezice ale irisului.
le café au coin
sau
manual ilustrat de trecut strada – 22
La seule chose qui me monte ces derniers matins, dans le seul endroit ouvert à cette heure-ci.
Accoudé au zinc, je regarde à travers les vapeurs du café et la vitrine saure les voitures en passant au long de la ruelle en vol métallique oxydé dans la rosée du matin; je choisis, des taches passagères, tous les bruns et je les brunis en prenant une longue seconde pour chacun à part, surtout les rougeâtres, mais les jaunissants aussi. Ayant déjà salis mes mains, je joue un peu avec le paysage au fond et, sans laver les doigts encore, je lui téléphone.
doar două paragrafe
puls
Eu nu știu asta și nici nu sunt cel care le-a zidit acolo, dar lucrurile frumoase, pentru care merită să trăiești, sunt ascunse undeva dincolo de pereții care mă ascund pe mine dincoace de ei. Acesta este un secret ascuns la rândul lui cu grijă în pereții craniului meu neazvârlit încă de pereții din jur colorați în nuanțe de osuare.
Din când în când, din senin, în ziduri se cască ferestre de senin precum golurile de cer dintre nori. De acolo vin cuvintele frumoase. Și muzica aceasta, culorile vii și mirosul dimineții de toamnă. De acolo vii și tu, din soarele care inundă atriumul stâng cu peristil ionic profund feminin. Apoi ferestrele mitrale se închid, se strâng și lumina lor se șterge și ea. Ce puls am, doctore?
glissando
sau
cafeaua de dimineaţă – 2
10 minute în Pub
Dimineaţă. Spre prânz. La masa din dreapta mea, un bărbat de o vârstă incertă consulta, fără să ascundă asta, o revistă porno legată în coperţi înalte, elegante, pe care o avea deschisă la o pagină cu o compoziţie grafică foarte dinamică, plină de close-ups şi scene extrem de senzuale; părea mai curând un catalog sau un meniu, pentru că, la un moment dat, cu ochii aproape nedezlipiţi de paginile colorate, o chemă pe chelneriţă să comande.
subteran (4)
pagini din carnetul Moleskine
Vine o vreme când aracii de care spânzuri în camera prelungă, metalică, pelviană cu care călătoreşti pe sub pământ se transformă în atele, prind gust de proteze, frumos desenate, de altfel, pe ceaţa de pe ochii tăi copiată dintr-un ierbar Art Nouveau, dar pe care contururile inspirate nu le salvează totuşi de la condiţia de grefe respinse.
cafea după noaptea trecută
2.
Al doilea gust amar: singur.
Singur de-ţi plouă pe sub haine şi nimeni nu ştie, de-ţi citeşti singur toate scrisorile, până şi pe cele pe care nu le mai scrii, că ce rost are? că tot singur le rupi, că te urci noaptea în autobuze care merg în direcţii greşite şi pe cele în care trebuia să fii le priveşti cum pleacă, altele acum oricum nu mai vin şi toate astea încă nu înseamnă nimic pentru nimeni care să aştepte ceva; singur, dar cu un braţ de telefoane din tinichea spânzurându-ţi la brâu în urmă, sunând metalic pe asfalt fără ca nimeni să te sune şi o plasă cu cadouri pe care alţii urmează să le primească în locul tău şi tu tot aştepţi să le-mparţi; mânecile largi nu apără de şuvoiul luminilor de faruri; singur de-ţi intră singurătatea-n ochi şi libertatea-n vintre până la prăsele dar tu le guşti cu sete în tot ce atingi; singur că oxidează lumina lunii lângă tine când cade la miezul nopţii pe genunchii sparţi ai caldarâmului cald ca sângele şi-n rugina ei îţi adăpi vârful degetelor să rescrii în oglindă ultima rătăcire de singurătate, adăpostit în cabina telefonică violată, cu geamurile sparte şi răsfrânte peste coastele de oţel, cu himenul îngheţat de spaimă prin care priveşti două forme apropiate din aceeaşi lumină; singur de-ţi vine să-ţi spui noapte bună şi nu mai ai cui, în noaptea asta care te chinuie prelung dar tot îţi este teamă să nu se termine pentru că nu eşti pregătit pentru mai mult şi gura de cafea din zori nu-i mai amară decât gura de tine aşa că, după ce-i sugi prana într-un sărut vorace surpat în propriile buze de aşa singurătate, o scuipi în rigola peste care păşeşti ca să mergi mai departe – iar ăsta e ultimul chiasm – cu zaţul dimineţii neîncepute uscându-ţi cerul gurii şi nu-i aşa că pot să public rândurile astea aşa, singure, fără sfârşitul lor, înainte să le termin de scris? uite că pot.
eroSiune
preludiu
Aici gravitaţia lucrează ca un acid.
Dacă în urechi îmi sună capriciul acesta, în braţe ar trebui să simt gâtul prelung ca un astragal desfăcut de sub frunzele împietrite sau contracurba cutiei de rezonanţă din lemn mai uscat decât piatra; la cât de grave aceste arpegii pe care tocmai le disting, viola glisează spre gambă.
În timpane vibrează arpegiul descompus sarcastic al acordului; la minor; aburul condensează, desenez cu vărful degetului profilul carstic al cordului.
Muntele se topeşte sub sine şi se surpă apoi în sinea sa aşa cum pe mine mă gândesc acum în sinea mea unde nimic din minele meu anterior nu mai sedimentează. Acum, formele de eroziune, ceva mai perverse, nu mai implică agenţi exteriori, gravitatea gravitaţiei mă sfidează din spatele rânjetului dezgolit al şisturilor expuse dramatic în lumina zilei, rănile deschise ale pământului pe lângă care trec la rândul meu ca o lamă peste venele ramificate în aer ale pădurii. [<sfz!]
