Hat’s Stargate Effect

sau

un comentariu care nu a trecut prin portiţa lui Puck

Puck ne strecoară o poveste cu Leonard Cohen – frumoasă poveste – în sertarul ei cu fluturi; am vrut să îi răspund acolo, dar m-am împiedicat în ceva mărăcini puşi în poartă să împiedice roboţeii şi oamenii răi să-i intre în ogradă, aşa că scriu aici.

Se întreba la sfârşit dacă înţelege cineva ceva din ce scrie ea acolo. Eu cred că înţeleg; “cred”, pentru că în principiu am dubii şi nu mai încerc să trec peste asta; dar înţeleg aşa cum am înţeles şi când am citit la ea primele rânduri pe care le-a scris după concert, de-am stat pe urmă cu Cohen în urechi toată ziua şi am deschis de câteva ori dulapul să văd dacă nu am totuşi o pălărie pe-acolo.

“noua literatură”*

Aştept de mult evenimentul, de când am aflat despre echipa câştigătoare (căreia îi doresc mult succes), iar astăzi m-am numărat printre cei prezenţi în Sala de Marmură (nu înţeleg de ce încă îi mai spunem aşa unei săli cu lambriuri de lemn pe pereţi) din complexul expoziţional unde a avut loc lansarea, în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus.

Mi-a făcut plăcere să îi privesc şi să îi ascult aşa, la început de drum: câţiva studenţi, emoţionaţi de lucrul pentru prima oară într-o redacţie, adunaţi în jurul unor nu-tocmai-veterani, încântaţi la rândul lor de colaborarea la o asemenea revistă, alături de o echipă cu adevărat tânără.

Îmi dau seama că nu am cum să scriu despre asta, tocmai pentru că din această cauză m-am dus acolo, ştiind că nu voi putea să citesc undeva despre starea lor din care am vrut să gust ca din vinul fiert la care ne-a invitat, la iarnă, una din fetele din redacţie; nu se ştie cine dă vinul, cine scorţişoara, când, dacă este vorba de fapt despre vin fiert sau e doar un abur în aer, nu ştiu dacă se ştie exact unde vor lucra la iarnă – poate în acelaşi birou de la Uniune, total rupt din context, lăsat să fie lumina insolită în care să apară cei care lucrează la revistă.

________________

* “noua literatură“, revista editată de Uniunea Scriitorilor din România; editor coordonator: Luminiţa Marcu; editori: Ana Chiriţoiu, Igor Mocanu; art director: Mihaela Şchiopu.

(divina) commedia dell’arte, actul III

Artele încă îşi mai dau mâna prin câte un colţ de oraş, prin câte o piaţă sau la adăpostul unui palat, de multe ori pe fundalul unor ruine.

slash

Mănânc în diagonală, trec peste farfurii ca un semn “barat”. Beau în diagonală, rămâne şi două zile câte-o ceaşcă de ceai sau cafea în cuptorul cu microunde. Trăiesc în diagonală, sunt o colecţie – nereuşită – de checkmark-uri.

Să nu uit, ascult în diagonală, m-am surpris în gesturi de audiţie monstruoase, folosind console de mixaj care pot creşte mult viteza de redare; încerc să-mi reprim pornirile blasfemice dar tot nu-i iert pe cei care nu m-au putut stabiliza la viteza normală, în tribunalul meu vina e a lor.

Citesc mult în diagonală, uneori nici diagonala aia nu e una sănătoasă, pentru că o curmă câte un scurt şi sec proces decizional – tot al meu, nu mă plâng – şi în urma ghilotinei glisând pe contra-diagonală rămâne o geană cu forma la masculin “apostrof”; geana de genul feminin şi apostroful ei masculin formează o apostrofă. Vor fi pagini pe care nu voi mai ajunge să le citesc şi nu mă simt chiar atât de vinovat (asta este, iată, am probleme de etică) pentru drumul scurt de la curiozitate la verdict.

cinci de vârf şi trei de poale

Urăsc topurile, dar mă topesc pe topitori* şi topitorii

(sau topări şi topăreli / toPăreri?)

Am primit de la Hiacint invitaţia (şi mă simt de-a dreptul onorat, cum nu mă consider un om de-al locului pe teritoriul literaturii) de a numi cinci cărţi preferate… la care mă gândesc astăzi** (am completat eu, sunt incapabil să clasez în absolut, dacă pot spune aşa, iar dacă ar trebui să rescriu fragmentul ăsta periodic nu ştiu cum ar evolua); fără o ordine anume (măcar atât), ar putea fi:

o carte anonimă

prolegomenon

Se întâmpla cu multe, multe luni în urmă.

Ne-am întâlnit în holul blocului, aşteptam să vină liftul. Am salutat-o politicos, mi-a răspuns zâmbind cu o discretă umbră de îngrijorare pe frunte, aproape insesizabilă (nu lăsa să îi scape de sub control orice manifestare). Mă privea în continuare, ştia să susţină privirea unui interlocutor chiar cu toată modestia necesară, dar vedeam cum se întreba în gând: ”’să îndrăznesc? sau mai bine nu?”’. Brusc s-a hotarât ”’acum, n-o fi foc…”’ şi mi-a spus direct: “Pot să vă întreb ceva? Dar nu vă supăraţi pe mine… şi să îmi răspundeţi sincer”.

neologisme în descompunere

..:: mă aflu:

în holul Universităţii de Arhitectură, aşteptând pe cineva

..:: ascult:

bâzâitul tuburilor fluorescente

..:: starea:

o indispoziţie alergică

Ieri seară m-am supărat pe o carte pe care o iubeam, “Dicţionarul de Neologisme”, semnat de Florin Marcu şi Constant Maneca, ediţia a III-a, 1986, editat de Academia Română. Nu îl mai pot deschide, hârtia este foarte proastă, se descompune şi îmi dă o senzaţie neplăcută, alergică, persistentă câteva ore după aceea.