ușa

sau

cafeaua de dimineaţă – 10

Îți mai amintești dimineața în care lingurița de cafea aruncată-n ibric răsuna ca prima lopată de pământ peste sicriu? Noaptea trecută, focuri rătăcite de armă sfâșiau frunzele stejarilor vertical, ca o ploaie monodică, strop cu strop. Puști alungite de așteptare spânzurau de nori cu gâtul în jos, ascunse dincolo de coroanele copacilor. Cafeaua de dimineață nu mi-a putut șterge angoasa plimbării pe aleea sub care dormea zidul de execuție.

Îmi fac curaj să deschid ușa și să-mi înfrunt ziua; atingerea metalului rece îmi trimite prin degete fiori, răsucesc brusc în loc gâtul mânerului și, în loc să sune infundat a gâtlej frânt de găină, îmi răsună a încărcător de Kalașnikov; până să deschid ușa în pântecul căreia mâna mea răsucise mânerul decorat de Cordoba cu șild cu tot, ziua își împlântase deja dimineața în mine până la plăsele.

carnetul brun – 16

jurnal de călătorie între dealuri

sau

cafeaua de dimineaţă – 9

Aceeași terasă cu podeaua de lemn rămasă acum în urmă în spatele dealurilor, arșiță, un soare pătrunzător, câteva personaje lăsându-și polenul de grafit sub fixativul Caietului Brun – fluturi în insectarul cu coperți cartonate peste care așez… – …, un braț de spice adunate din drum, un portret, un strat de fixativ, o foaie cu un alt portret, alt strat de fixativ, o foaie cu câteva cuvinte nescrise, dar așteptând să se nască acolo, un strat de fixativ, alte două coperți goale. Personajele părăsesc scena și piesa începe.

cafea spre răsărit

pe terasă, cu fața spre mare,

la cafeaua de dimineață cu cochilia din birou, schimb de amintiri;

sepia pe hârtie, 22 x 16 cm

carnetul brun – 15

jurnal de călătorie între dealuri

sau

cafeaua de dimineaţă – 8

Pe terasa _mea_ dinspre răsărit, soarele se joacă în ceașca _mea_ albă favorită și vântul de dimineață răsfoiește caietele _mele_ de schițe; senzația de revedere scapă accente de renaștere în cafeaua de dimineață, la întoarcerea dintr-o nouă călătorie între dealuri.

Tocmai când mă gândeam să închid Carnetul Brun după imaginile și povestirile – încă nescrise până la capăt nici acestea – din prima călătorie, mă trezesc cu carnetul deschis din întâmplare tocmai la ultimul desen, cel cu frunza de tei, și așa mă hotărăsc să merg mai departe*.

Iau caietul de schițe și cărbunele din nou, mă așez lângă petunii, așez peste pagina Carnetului Brun frunza de tei pe care am adus-o cu mine din călătorie, trag soarele mai aproape, la fel norul de ieri cu profil de faun și las clipa să curgă.

Uit în spatele meu masa în care se oglindește soarele orbitor și aștept; încă aștept. Pe masă, Carnetul Brun așteaptă și el, deschis și cu cele două arcuri încordate. Cu cât va urca mai mult spre creștetul cerului, soarele își va apropia reflexia de carnet; aștept să ajungă acolo, între filele lui; atunci carnetul-capcană se va închide brusc și-l va prinde între filele lui! De-abia atunci am să mă întorc să-l privesc, acum desenez.

Și încă aștept.

* între timp, prima povestire se strecurase deja aici, atârnată de coada unui nor, odată cu schița de la cafeaua din prima dimineață a ultimei călătorii; aceasta este ultima povestire scurtă, ilustrată; urmează celelalte, de la 11 la 14, în orice ordine s-ar găsi dezordinea mea.

carnetul brun – 7

jurnal de călătorie între dealuri

sau

cafeaua de dimineaţă – 7

Terasă cu podeaua de lemn, foşnetul copacilor în apropiere, soarele dimineţii aurind mierea care curge greu în ceaşca de cafea. aerul proaspăt coborând de pe dealuri. Turla bisericii străpunge norii dintre coroanele verzi, curbele lor moi pe o parte, curbele dealurilor în spate sub curbele norilor. Respir.

Deschid la întâmplare Caietul Brun şi las praful de sepia să depună umbre, păstrez liniile peisajului odată cu gustul cafelei şi al aerului din dimineaţa asta. Nu scriu nimic. Nu vreau cuvinte, le-am lăsat undeva în urmă. Iau cu mine şi o ultimă imagine a paginii, trei frunze de sub copacii pe care i-am desenat apoi fixez schiţa, o leg de un nor călător şi o trimit spre galerie.

scrisoare

sau

cafeaua de dimineaţă – 7

Duminică dimineață, pe aleile din parc, puțin după răsăritul soarelui, este timp-locul pe care aș putea construi orice liniște.*

A venit și ziua de astăzi, senină, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și când ieri nici nu ar fi fost, să așeze lumini peste lucruri pentru ca eu să le văd altfel. Dacă nu ar fi fost iarba udă și cămașa nu mi s-ar fi lipit de piele cu o umbră de teamă, mai rece decât de obicei, n-aș fi avut nici o urmă a trecutului recent; memoria mea își scutură inocentă petalele de rouă.

Lucrurile care nu s-au întâmplat au rămas însă și ele pe mai departe neîntâmplate și golul ăsta este singura formă de persistență.

Încep scrisoarea de astăzi de jos în sus, las deoparte frazele pe care nu știu cum să le încep, cele pe care le-am mai greșit cândva, cuvintele-trambulină și cuvintele-abis, urc cu celelalte într-o țesătură deasă pe piept și o închei strâns în jurul gâtului; foarte strâns. De aici mai departe, restul pare o joacă. Mai arunc o privire, retușez în grabă câte ceva, să nu uit de cuvintele-bavuri și cuvintele-scame, uit titlul și mă pregătesc să mă trec pe curat.

De parcă aș putea.

* și totuși nu o fac

terasa dinspre curtea din spate

sau

cafeaua de dimineaţă – 6

Într-un univers ego-centrat, cântecul din zori al păsărilor îl auzi undeva spre miazănoapte.

E firesc, pentru că înspre partea aceea de univers se adună toate semnele, de început şi de sfârşit, ale nopţii. Ştiu cumva că pretutindeni în jurul meu sunt păsări cântătoare şi că dimineaţa răsună amplu și rotund în urechea cuprinzătoare a lumii, dar urechea mea, înfiptă în vârful lujerului firav al buricului lumii mele, aude cel mai bine dimineaţa păsările dinspre miazănoapte.

strip

sau

cafeaua de dimineaţă – 5

Astăzi nu am mai ridicat storurile la ferestre; le-am dat jos cu totul; ferestrele sunt acoperite cu o ceaţă lăptoasă pe care până acum nu am văzut-o, dar, chiar şi aşa, lumina a lovit pereţii din toate părţile, acuarelele mele din drumurile cele mai iubite ale memoriei mustesc de aerul dimineţii atârnând de simeze şi se umflă de lumină ca velele în vânt; în cochiliile schiţate în muzeul ştiinţelor naturii şi atârnate pe passe-par-tout-uri gri se aude marea.

Am dezbrăcat copacii de frunze în grădina din spate, casele de culori în surplus, adâncimile de detalii, câmpul de profunzime şi, cu un ultim gest, am dezbrăcat cerul de nori, l-am lăsat gol complet, palid de ruşine, în dimineaţă. Soarele i-a apărut mai târziu, ca o vagă roşeaţă în obraji.

M-am aşezat în fotoliul adânc, am lăsat spătarul pe spate, mi-am adus ceaşca mai aproape, am dat muzica puţin mai tare, până când a umplut camera ca pe o cană cu pereţi de caolin, aşa încât n-am mai ştiut dacă plutesc aici în muzică sau în lumină – eu nici nu ştiu face multe deosebiri – şi-am turnat din ibricul de aramă cafeaua de aramă old-sepia-blood cu aromă din ierburile beduinilor în ceaşca de porţelan alb, alb, alb. Scriu.

cafea la ibric

sau

cafeaua de dimineaţă – 4

(cuvinte uitate prin sertare)

Aruncată peste fiertura mocnind la foc mic, prima linguriţă de cafea a sunat greu şi înfundat ca prima lopată de pământ peste sicriul de-abia coborât în groapă; cum să mă mai trezească o asemenea cafea? Închid uşa la bucătărie în urma mea, se face întuneric; pleoapele îmi alunecă pe ochi, se face noapte la loc, închid dimineaţa în drum spre dormitor.

le café au coin

sau

manual ilustrat de trecut strada – 22

La seule chose qui me monte ces derniers matins, dans le seul endroit ouvert à cette heure-ci.

Accoudé au zinc, je regarde à travers les vapeurs du café et la vitrine saure les voitures en passant au long de la ruelle en vol métallique oxydé dans la rosée du matin; je choisis, des taches passagères, tous les bruns et je les brunis en prenant une longue seconde pour chacun à part, surtout les rougeâtres, mais les jaunissants aussi. Ayant déjà salis mes mains, je joue un peu avec le paysage au fond et, sans laver les doigts encore, je lui téléphone.

Cafeaua nr. 3 în Sol major

sau

cafeaua de dimineaţă – 3

Sunt câteva lucruri care mă leagă de dimineaţa asta. Mirosul cafelei cu hail (sau hayl) – un fel de a da bineţe – care inunda toată casa şi se amestecă în aburul respiraţiei mele odată cu aerul tare de lângă fereastra deschisă spre cântecul păsărilor din curtea din spate – cea cu şopronul sub care îmi ascund conspirativ atelierul meu secret; torsul motanului cu Brandenbugicele în fundal*, torsul ei alb urmărindu-mă obsesiv în memoria pe care mi-o citesc uneori pe pereţii albi ai camerei, printre tablouri.

Nimic, până aici, care să scoată această dimineaţă din rândul altor dimineţi; dar e o formă de dragoste repetitivă, aceeaşi în fiecare zi şi totuşi atât de proaspătă de fiecare dată, un nou început, candoarea ontogenezei fără nici o urmă de cultură filogenetică, încărcătură a istoriei sau umbră a rutinei. Bucurie pură.

N-ar trebui să scriu despre asta? Poate. Doar că eu nu mai scriu.

Am întors ceaşca de cafea pe farfurioară, să se scurgă zaţul în care caut acum imagini, precum Leonardo în nori şi pe tencuielile vechi, pătate, şi îmi închipui forme pe care uneori le desenez – raftul bibliotecii se umple de ceşti de cafea cu zaţul uscat din care nu am terminat de desenat scenele pe care le văd pe pereţii rotondelor de porţelan; pentru că eu, între altele, nici nu mai desenez. Tristeţe pură.

N-ar trebui să scriu despre asta?

glissando

sau

cafeaua de dimineaţă – 2

10 minute în Pub

Dimineaţă. Spre prânz. La masa din dreapta mea, un bărbat de o vârstă incertă consulta, fără să ascundă asta, o revistă porno legată în coperţi înalte, elegante, pe care o avea deschisă la o pagină cu o compoziţie grafică foarte dinamică, plină de close-ups şi scene extrem de senzuale; părea mai curând un catalog sau un meniu, pentru că, la un moment dat, cu ochii aproape nedezlipiţi de paginile colorate, o chemă pe chelneriţă să comande.

cafeaua de dimineaţă

Mi-e frig. Dincolo de gardul grădinii se ascunde mirosul de conuri de brad ude dar nu e încă ora la care să visez călătorii. Plouă, picioarele mi se strâng de frig în mers ca două degete în abluţiune cu care desenez pe fruntea de piatră semnul trecerii.

De pe raftul cald pe care sunt aşezate ceştile albe de cafea cu desene diferite, aleg una pentru ziua de astăzi, aşa cum îmi aleg creionul cu care să desenez sau stiloul cu care să scriu mai departe, netezesc timpul alb din faţa mea, mă îmbată mirosul de dimineaţă proaspătă şi caldă care inundă camera şi mă aşez la trăit încă o zi.

cafea după noaptea trecută

2.

Al doilea gust amar: singur.

Singur de-ţi plouă pe sub haine şi nimeni nu ştie, de-ţi citeşti singur toate scrisorile, până şi pe cele pe care nu le mai scrii, că ce rost are? că tot singur le rupi, că te urci noaptea în autobuze care merg în direcţii greşite şi pe cele în care trebuia să fii le priveşti cum pleacă, altele acum oricum nu mai vin şi toate astea încă nu înseamnă nimic pentru nimeni care să aştepte ceva; singur, dar cu un braţ de telefoane din tinichea spânzurându-ţi la brâu în urmă, sunând metalic pe asfalt fără ca nimeni să te sune şi o plasă cu cadouri pe care alţii urmează să le primească în locul tău şi tu tot aştepţi să le-mparţi; mânecile largi nu apără de şuvoiul luminilor de faruri; singur de-ţi intră singurătatea-n ochi şi libertatea-n vintre până la plăsele, dar tu le guşti cu sete în tot ce atingi; singur că oxidează lumina lunii lângă tine când cade la miezul nopţii pe genunchii sparţi ai caldarâmului cald ca sângele şi-n rugina ei îţi adăpi vârful degetelor să rescrii în oglindă ultima rătăcire de singurătate, adăpostit în cabina telefonică violată, cu geamurile sparte şi răsfrânte peste coastele de oţel, cu himenul îngheţat de spaimă prin care priveşti două forme apropiate din aceeaşi lumină; singur de-ţi vine să-ţi spui noapte bună şi nu mai ai cui, în noaptea asta care te chinuie prelung, dar tot îţi este teamă să nu se termine pentru că nu eşti pregătit pentru mai mult şi gura de cafea din zori nu-i mai amară decât gura de tine aşa că, după ce-i sugi prana într-un sărut vorace, surpat în propriile buze de aşa singurătate, o scuipi în rigola peste care păşeşti ca să mergi mai departe – iar ăsta e ultimul chiasm – cu zaţul dimineţii neîncepute uscându-ţi cerul gurii şi nu-i aşa că pot să public rândurile astea aşa, singure, fără sfârşitul lor, înainte să le termin de scris? uite că pot.

cele mai ‘rele’ cafele

De mult vreau să scriu despre asta, de fapt de-abia aşteptam o ocazie! Şi-mi apare într-o zi în cadrul uşii compartimentului barmanul din tren, cu hainele lui soioase, cu dulcegăriile lui exagerate, cu zâmbetul larg şi ştirb de la prea multă ciocolată ascunsă sub tejghea, servindu-mi din nou subiectul pe tava de plastic stigmatizată în câteva locuri de ţigările uitate aprinse: “O cafeluţă caldă? Naturală?”. După ce am luat prima gură din zeama călduţă, s-a deschis, căscată forţat de zâmbetul lui, poarta către întreaga serie de episoade pe care se pusese praful de atâta vreme.