tipărituri

sau

poemul de sâmbătă — 18

Când intri într-o librărie și găsești o carte sau o revistă literară în care cuvintele tale își țin respirația în hodina de dinaintea dezvăluirii în fața altor și altor ochi, senzația pe care o ai e cu siguranță departe de hotarele descriptibilului. Și atunci de ce mi se pare că paginile scrise de mine și tipărite de alții nu ajung la împlinirea paginilor tipărite de mine? Și dacă știu și de ce?

Astăzi, la poemul de sâmbătă, nu voi publica niciun vers, ci îl voi parafraza din nou pe Wittgenstein, cu a sa deja uzată aserțiune din ultimului capitol al Tratatului: lucrurile pe care nu le poți exprima e mai bine să le lași în propria lor expresie.

Am coborât în șopronul din spatele zețăriei, la subraț  cu două exemplare din tipăritura culeasă de la taraba din drumul Muzeului Cărții. M-am așezat pe buturuga pe care-aș fi băut un vin fiert cu scorțișoară și mi-am așezat tipăriturile ceva mai departe, pentru că voiam să deschid mai întâi volumul meu de poezii luat cu nerăbdare de pe raftul de lângă fereastra șopronului, unde păstrez toate tipăriturile culese de mine. Așa, m-am regăsit.

Prietenul meu cântă la chitară, așezat pe cealaltă buturugă de lângă fereastră, o transcripție a Gnossiennei nr. 1, de Eric Satie. Nu pot să nu mă gândesc că, deși e o altă transcriere a piesei compuse pentru pian, ea nu-și pierde totuși caracterul, ci se îmbogățește sau, ca să rămân ceva mai rezervat, se diversifică armonic și mai ales timbral. Apoi mă întreb: cu literele n-ar trebui să fie mai simplu? Și unde-am pus vinul ăla?

N-am mai ascultat Satie de ceva vreme, de când bântuiam pe străzile pariziene ale sfârșitului de secol nouăsprezece cu caietul de schițe și pastelurile în sacul de călătorie, cu o constantă deviație către Montmartre a acului magnetic interior. Cuvântul ”Gnossienne” nici nu a existat până când Satie nu s-a gândit că acesta exprimă cel mai bine muzica pe care-o compusese, așa că a născut, special pentru această ocazie, și acest cuvânt, odată cu muzica lui; o înfrunzire inedită de litere pe o rădăcină veche. Fiecare literă, dintre cele câteva aduse de el în acest buchet, îmbogățește armonic sensul de la care a plecat și mută universul unui cuvânt cu un pas dincolo de ceea ce părea până atunci o limită ucronică. Și dacă gnossiennele ar fi existat, de fapt, dintotdeauna? Dar dacă nu, atunci acest cuvânt trebuia să se nască exact în forma în care a făcut-o — sau, dacă nu poate fi exprimat, să fie lăsat în propria lui expresie.

Pentru că propria expresie a lucrurilor există adesea și fără exprimarea noastră. Săracă. În puținătate. Dürftigkeit. (N-am să recunosc întotdeauna că am admis asta. Dar nici dacă nu recunosc că am recunoscut nu înseamnă că nu am cunoscut.)

Așa că, pe buturuga de la intrarea în șopronul zețăriei, am lăsat deschis volumul culesc cândva de mine la pagina unde am zugrăvit zidurile doar în culori; deocamdată, fără cuvinte.