pe două roți, la Mogoșoaia

Săptămâna trecută a fost ”Săptămâna Europeană a Mobilității”, ediția a zecea. Refuz să fac orice comentarii despre felul în care ne prezentăm pe pagina europeană, au mai făcut și alții, poate insuficient; la fel, notez doar în treacăt faptul că pe pagina principală, în cadrul secțiunii ”National Websites” (un drop-down list în partea dreaptă, sus), România nu apare menționată.

Forma în care am participat eu și în acest an la eveniment a fost, din nou, una personală: am mers mult cu bicicleta, mai ales că tema din acest an a fost ”Mobilitate Alternativă”; îmi place cum sună, să spunem. Câteva zile nu mi-am monitorizat deplasările, dar de joi până sâmbătă (22-24 septembrie), în trei zile, am mers 440 de minute pe bicicletă și am parcurs 132 km (și, da, am ars 3746 calorii, conform raportului de pe SparkPeople.com). Între cursele din zilele acestea s-a numărat și singura excepție de la felul în care am marcat eu ”Săptămâna Mobilității”: am participat la a patra ediție a marșului ciclist ”Burta Jos!”, inițiat de Alina Gorghiu, care a publicat și pe blog câteva imagini chiar în ziua desfășurării evenimentului (nu cum fac eu, cu latența care mă caracterizează) și altele duminică.

Alte mărturii despre acest marș am mai găsit, între altele, desigur, pe pagina Asociației ”O Șansă pentru Viitor”, care a organizat, în colaborare cu Alina Gorghiu, ediția din acest an, dar, în primul rând, pe site-ul Bicla.ro, dedicat bicicliștilor amatori, un site foarte bun, pe care mi-am propus să îl urmăresc mai atent și fără de care nu aș fi aflat de acest eveniment — recunosc, anul ăsta e prima oară când particip. George e om de bază acolo, din câte înțeleg, și face o treabă foarte bună! L-am remarcat din timpul cursei (și pe el, dar, mai ales, i-am remarcat camera cu care filma!) și am stat apoi, sâmbătă, toată ziua cu ochii pe bicla.ro, cu acul indicator al curiozității în zona roșie a cadranului, să văd filmul publicat.

Căutând alte oglindiri ale marșului prin presa alternativă (că în mainstream sunt subiecte mai interesante, de obicei, nu? să nu dăm exemple…), am găsit, cum era și firesc, o mulțime de oameni interesanți. Aș vrea să-mi scriu cândva impresiile acestea de para-călătorie… M-au încântat, de pildă, fotografiile lui ”Nimeni” (Mihai), care a publicat și câteva imagini de la plecarea bicicliștilor, dar care are o colecție remarcabilă de imagini pe blogul lui! (din alea de-ți vine să-ți pui aparatul de fotografiat în cui, dacă-l ai — aparatul, adică, pentru că grija cuiului, dacă n-o porți tu, o are, de obicei, Pepelea). Sigur, ca el sunt mulți, foarte mulți, lucru care mă bucură și îmi încântă adesea privirea.

Un alt om deosebit, pe care l-am remarcat, de fapt, pentru prima oară, în timpul cursei spre Mogoșoaia, este Andrei Roșu (cu tot cu puiul lui :) !). Este extraordinar felul în care un astfel de eveniment, sau altele, care adună la un loc oameni foarte diferiți, poate pune în lumină prezențe individuale. Poți ”citi” ușor disciplina, altitudinea de la care celălalt privește și înțelege ce se întâmplă în jurul lui, respectul pentru ceilalți, grija — și aici aș deschide paranteze, dar deja am deviat destul… — la fel cum poți identifica destul de ușor potențialul pericol sau bruiajul consolidat într-o formă bipedă. Blogul lui Andrei este o poartă către un univers propriu irezistibil; trebuie să recunosc, cu un zâmbet în colțul gurii și seninătate pe frunte, că îl invidiez.

Aș vrea să revin, totuși, la subiect. La ora 9 (și 9 minute, că eu nu reușesc să fiu punctual, de data asta îmi uitasem creioanele la birou și nu puteam pleca fără ele, fără pensulă și carnetul de schițe…) am fost în Parcul Izvor, la locul de întâlnire. E o plăcere să traversezi orașul sâmbătă dimineața.

Erau deja o mulțime de bicicliști adunați și, în ciuda faptului că listele cred că de-abia se deschiseseră, erau înscriși peste 200 de participanți înaintea mea! Am înțeles că au fost cam 500 în final, deși niște rapoarte oficiale exacte nu am găsit (era important să găsesc? nu știu… mă gândesc că, în locul organizatorilor, aș fi ținut și o evidență a celor care au ajuns la punctul final din Mogoșoaia, excluzând astfel participările formale, ”bifarea” evenimentului, fenomen pe care, din nou, refuz să îl detaliez; dar ar fi fost cu adevărat relevant?).

(M-am bucurat puțin de foșnetul castanilor în soarele dimineții; a venit toamna, se schimbă deja culorile… Am furat și câteva imagini, dar poate le cobor din pod cu altă ocazie.)

M-am simțit puțin singur acolo, nu cunoșteam pe nimeni, nu știam cum va fi, mă întrebam chiar dacă voi fi capabil să țin pasul (adică pedala) alături de ceilalți. Mulți veniseră în grupuri, mi s-a părut foarte frumos! Se salutau, povesteau, își admirau bicicletele și accesoriile; bine, asta făceam și eu, de pe tușa de pe care priveam toate astea ca pe un film în care încercam să urc de acolo, din subsolul paginii. Singurătatea asta nu m-a deranjat, în general, niciodată, iar bicicleta este, pentru mine, și ea o formă de însingurare (va trebui să povestesc câte ceva și despre asta, mi-am propus cândva, deja).

Pe la ora zece și un sfert am plecat cu toții, în coloană, spre Mogoșoaia, iar după o oră eram deja dincolo de poarta parcului de pe malul lacului, către Palat.

Pentru că nu am găsit decât însemnări evazive despre parcurs, mă gândesc să transcriu ceea ce a înregistrat ”computerul de bord” al bicicletei mele:

  • distanța parcursă până la Mogoșoaia: 14.4 km
  • viteza maximă: 37.6 km/h (desigur, sub Podul Constanța, în cădere liberă :) )
  • viteza medie netă: 15.2 km/h (deci, într-adevăr, o cursă lejeră)
  • durata netă a parcursului: 56 minute

Calculatorul nu înregistrează, în media orară și în durata parcursului, timpii de repaus (cât aștept la semafor sau casc ochii pe stradă, aiurea), de-asta este o diferență — mică — între durata parcursului și timpul efectiv de pedalare (durata netă, să spunem).

La marșul acesta, însă, nu au prea fost timpi morți, cel puțin nu la început, coloana a fost însoțită permanent de poliție, traficul a fost întrerupt la trecerea noastră prin intersecții, deși, la un moment dat, coloana se lungise nepermis de mult; organizarea și asistența tehnică mi s-au părut impecabile. Poliția acționa cu mult profesionalism, din ce am observat eu, au fost câteva echipaje pe motociclete, iar în ariergardă am avut o mașină de asistență tehnică din partea organizatorilor, un echipaj de jandarmi și o ambulanță.

Un alt lucru care mi-a plăcut, așa cum a semnalat și Andrei Roșu în blogul lui, este faptul că au fost mai mulți părinți care au participat la marș împreună cu copiii lor. Cred că mi-a plăcut cel mai mult faetonul lui Daniel, o șaretă irezistibiă! În interior, omulețul părea foarte mulțumit :) !

Apoi, am remarcat, în afară de Andrei Roșu, și alți cicliști cu călători ”clandestini”.

Sigur că deliciul coloanei era întregit de cei mai mici participanți individuali,

… cu figuri la demaraj.

La Mogoșoaia, organizatorii ne-au așteptat cu apă, să ne refacem. Ne-am odihnit puțin pe pajiștea dinspre lac. La intrarea în parc, pe o scenă, era în desfășurare un concert cu un DJ și un percuționist, am rămas puțin să îi ascult; dar nu prea mult…

În parcul Palatului, copacii aveau alte vârste… malul lacului era scufundat în povești, o parte din noi ne-am risipit puțin pe alei. Am pornit spre Palat și am putut admira din nou serele, apoi grădina și complexul monumentelor.

Nu știam că tocmai erau în desfășurare Zilele Palatului Mogoșoaia (24-25 septembrie), la aniversarea celor 309 ani de la construirea palatului. În curtea din față era montat un cort mare și, în fața lui, o scenă. M-aș fi întors duminică, dacă puteam și dacă aș fi știut ce concerte urmau să aibă loc. Iar mi s-a făcut rușine pentru cât sunt de neinformat.

Am mai admirat o vreme locurile, am coborât până pe malul lacului, în grădina-labirint unde îmi plăcea să mă joc când eram copil și care acum mi se părea atât de mică… și agresată de schelele care îmbracă palatul.

Este un loc care îmi este nespus de drag, din foarte multe motive, dar în care ajung mult prea rar. Una din revelațiile acestui eveniment — da, o copilărie, știu — a fost risipirea, ca un puf de păpădie în vânt, a legendei inaccesibilității acestui loc; în mintea mea, Mogoșoaia era undeva, departe, în afara orașului; nu știu de ce. Mi-am dat seama că pot urca pe bicicletă și să ajung acolo în mai puțin de o oră și mi-am propus să fac asta mai des.

Apoi, la ora 12, s-a dat startul pentru întoarcere. Evident, l-am pierdut, arhitecții mai uită de ei privind ornamentele brâncovenești. Am plecat puțin în urma echipajului de jandarmi și a ambulanței. A trebuit să pedalez ceva mai susținut, o vreme, până m-am întors în coloana de bicicliști; așa am văzut, din nou, care este diferența dintre pedalatul de unul singur și deplasarea în coloană, cu echipajele de poliție care ne asigură traversarea fluentă a intersecțiilor.

Au fost și mici incidente, mici abateri de la disciplina impusă grupului. Trebuia să ne deplasăm doar pe prima bandă, dar ne restrângeam cu greu doar la atât, cu atât mai mult cu cât, pe mare parte din drum, prima bandă era blocată de mașini parcate. La un moment dat, am văzut cum un polițist pe motocicletă, care ne însoțea, încerca să îl convingă, cu un calm de invidiat, pe un biciclist să rămână în coloană, pe prima bandă. Biciclistul, care l-a ignorat fără rezerve pe polițist, nu era însă dintre participanții la marș, a abandonat coloana la ieșirea de pe Calea Plevnei (și nu avea nici rucsac din partea organizatorilor, normal). Mă gândeam că polițistul l-a și adăugat la argumentele contra unor astfel de evenimente. Trebuia să îl amendăm noi pe acel ciclist pentru indisciplină… dar a ieșit la timp din coloană.

M-am tot uitat în jurul meu: multe biciclete frumoase, bune, bine echipate… dar Premiul Special — care-o fi ăla — din partea arhitectului merge la omul ăsta și la bicicleta lui! Frumoasă, domnule!

La întoarcerea în Parcul Izvor, am asistat la extragerea premiilor pentru tombola organizată (mi-a plăcut faptul că cei mici au primit premii necondiționat, din partea organizatorilor, erau vreo șase sau șapte pitici, ca-n poveste).

Ne-am adunat sub castani, soarele de amiază era deja arzător, mai ales după cei treizeci de kilometri parcurși pe două roți. Un singur regret aveam, poate două: că nu am participat și la edițiile anterioare și că marșul ăsta nu se organizează decât o dată pe an. Pentru al doilea regret, însă, există compensare: sunt multe alte evenimente care se desfășoară (și eu am oscilat între acest marș și Tura prin Cernica, organizată tot sâmbătă, prin pădure… la care nu știu dacă aș fi făcut față, totuși).

Și-am încălecat pe-o șa, fără glumă!, și v-am spus poveste-a-Șa! (v-a plăcut?)

Published in: on miercuri, 28 septembrie 2011 at 18:39  Comments (8)  

The URI to TrackBack this entry is: http://arhitectul.wordpress.com/2011/09/28/pe-doua-roti-la-mogosoaia/trackback/

Feed RSS pentru acest post.

8 comentariiScrie un comentariu

  1. o supra-veghere închizitorială aş zice (aş?!…), domnule arhitect; mărturie stă dibăcia în expunere cu şa, pe care, recunosc, n-am mai suit de ceva vreme, da’ cică mersu’ nu se uită, de care s-ar fi folosit cu bucurie chiar şi doamnele Curţii, întâlnindu-se la un ceai şi comentând pe blogu-ţi, această postare neasemuit de lungă(e o constatare, nu un reproş, să mai faci! îmi place arhitectul ăsta făr’ de grija timpului) ; aşadar, nimic mai mult nu voi a mai zice, decât că vorbele gravate în stucul frez-bordo s-au întărit şi durabile, se oferă deja admiraţiei posterităţii.
    dacă ne-a plăcut povestea? a-şa şi-a şa, dar asta din motive subiective şi anume, fiindcă mi-ar fi plăcut să mai fie o şa.
    …a mea, dar fireşte, îmi trebuie şi restul componentelor, cadrul, lanţul, toate cele, fiindcă mai întâi îmi iau o chitară…
    pe urmă rezolvăm şi cu distanţele.

  2. Eu inca pastrez legenda inaccesibilitatii acelui loc. Deaia nici n-am fost vreodata. Inefabilul nu poate fi risipit, in mintea mea, nici macar de siturile miresicipunctro care mentioneaza organizari triviale la Palat.

  3. Multumesc pentru incurajare.

  4. @almanahe: da, m-am lungit la vorbă mai mult, deși povești ar mai fi fost de spus; felicitări pentru povestea cu chitara!

  5. @madelin: spulberă-i legenda asta! să le vezi pe celelalte!
    Nu știam de miresicile alea de zici, dar am tot văzut miresici în poze cu Mogoșoaia, cum văd mereu și încingând hora și claxoanele sub Arcul de Triumf… dar nu e un argument și nici vreo formă de revendicare; trivialul este un strat fin de praf, puțin mai gros decât depunerile de peste pleistocen și puțin cam gras (noroc cu depunerile astea, sunt holdele mănoase), dar care poate fi ușor îndepărtat, dacă nu direct ignorat, când e vorba de a descoperi valori adevărate. (Sincer, nici cortul acela, pe care l-am gâsit săptămâna trecută în curtea palatului, nu mi-a plăcut, dar probabil că nu prea aveam de ales.)

  6. @Mihai: eu îți mulțumesc, pentru că ai publicat fotografiile acelea și ne putem bucura de ele!

  7. Mogoşoaia…este un loc în care simt că mi-e bine. De fiecare dată. Şi nu doar pentru farmecul vechi al istoriei ci şi din motive personale.

  8. Mulțumesc pentru vizită, Ingrid.
    Da, Mogoșoaia este un loc special, în care întotdeauna mă întorc cu drag.


Lăsați un bilet aici

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 38 other followers

%d bloggers like this: