sau
cafeaua de dimineaţă – 10
Îți mai amintești dimineața în care lingurița de cafea aruncată-n ibric răsuna ca prima lopată de pământ peste sicriu? Noaptea trecută, focuri rătăcite de armă sfâșiau frunzele stejarilor vertical, ca o ploaie monodică, strop cu strop. Puști alungite de așteptare spânzurau de nori cu gâtul în jos, ascunse dincolo de coroanele copacilor. Cafeaua de dimineață nu mi-a putut șterge angoasa plimbării pe aleea sub care dormea zidul de execuție.
Îmi fac curaj să deschid ușa și să-mi înfrunt ziua; atingerea metalului rece îmi trimite prin degete fiori, răsucesc brusc în loc gâtul mânerului și, în loc să sune infundat a gâtlej frânt de găină, îmi răsună a încărcător de Kalașnikov; până să deschid ușa în pântecul căreia mâna mea răsucise mânerul decorat de Cordoba cu șild cu tot, ziua își împlântase deja dimineața în mine până la plăsele.
Simbolul dezvăluie, dar nu nimiceşte, nici nu acoperă.
Pe de o parte legătura are sens între două lucruri diferite, norul şi omul, spre exemplu, pe de alta, ea e posibilă dacă există un ce comun: ploaia, dar ca şi schimbare(de anotimp)întru nestricăciune.
Nu te-ai topit întru celălalt, într-unul singur, ci i-ai dat mâna?!
Ai format lanţul!
Troparul nesingurătăţii: cântarea la unison sub aceeaşi umbrelă; şi om şi nor…
…şi da arhitecte, îmi mai amintesc, căci cerurile sunt puteri contemplative, dar tăria e puterea lucrătoare şi săvârşitoare a lucrării, a uşii pe care din când în când o pot deschide.
Cred – pentru că nu am cum să ştiu – că nu ploaia ar fi fost comună între om şi nor, ci poate doar o incidenţă, nici aceea a ploii; dar aceasta poate fi o lectură a mea, la o primă scriere. Altfel, îmi amintesc cum am îngheţat de spaima gândului. Ca să-mi fac curaj, am căutat în beznă şi am adunat de pe alee un glonţ rătăcit şi cu el în palmă am urmat drumul mai departe.
(Vrei o dezvăluire? – pe care ar fi trebuit să o scriu ca pe o dezlegare, cu literele răsturnate… Dimineaţă aveam pe birou o ghindă.)
Eu doar mi-am lipit faţa-mi pătimaşă de placa de sticlă muruită a uşii şi-am privit de-acolo cum se înşirau pe o frânghie tocită imaginare escapade-n ritmul dojenitor al scuturării ghindelor. Eram încredinţată că uşa, unsă cu untdelemn să nu scârţâie pe hârtie, n-o să reziste unei alte ploi de cuvinte, aşa că mi-am umezit degetul arătător şi m-am apucat să le imprim pe buricul degetului pe cele existente deja, apoi le-am dat drumul să lunece pe geamul aburit în voia clipei. Însă n-am luat în calcul că fereastra afişează mefient şi incidental, lemnul a-nceput a se scurge sub greutatea stropilor de ploaie şi a noilor cuvinte şi a se infiltra pe la încheieturile-mi, iar florile de regina nopţii din fereastra mesageriei mi s-au aşezat de jur împrejurul gâtului împletind ghirlande. De-aici până la ploaie doar un pas, doar o aruncătură de caloian…