salcie

sau

draWalking – 16

Duminică după-amiază, în parc. Am plecat cu mapa mare de desen, cărbunii și pastelurile și m-am oprit undeva, la malul lacului în lumina caldă a soarelui coborând spre apus.

studiu salcie, detaliu, pastel uscat brun pe hârtie Tiziano de la Fabriano, 160 g/mp, 40 x 28 cm

carnetul verde – spoiler

jurnal de vacanță la malul mării

dar și

poemul de sâmbătă – 6

Aproape de amurg, el era încă acolo, nemișcat în scaunul lui de pescar, cu privirea fixă.

Sau poate că nu, doar trupul lui abandonat la un pas depărtare de urmele lăsate de valuri pe nisipul ud, trupul în care cu ani în urmă abandonase oricum să mai trăiască. Amurg.

Marea nu este doar o falie, dar pe marginea ei rămăsese să se plimbe, gustând din când în când dulcele vertij al golului. Recita în gând…

crepuscul

Calota cerului curba deja înstelarea după fruntea ei, iar palmele îmi unduiau, străbătându-i valurile trupului ca în atâtea alte rânduri, trăgându-mă-n urmă în lotca nespuselor mele. La ceasul la care ea deja nu-mi mai aștepta cuvintele, noaptea nu-mi mai lăsa alt loc al odihnei decât malul umed al visurilor ei.

ușa

sau

cafeaua de dimineaţă – 10

Îți mai amintești dimineața în care lingurița de cafea aruncată-n ibric răsuna ca prima lopată de pământ peste sicriu? Noaptea trecută, focuri rătăcite de armă sfâșiau frunzele stejarilor vertical, ca o ploaie monodică, strop cu strop. Puști alungite de așteptare spânzurau de nori cu gâtul în jos, ascunse dincolo de coroanele copacilor. Cafeaua de dimineață nu mi-a putut șterge angoasa plimbării pe aleea sub care dormea zidul de execuție.

Îmi fac curaj să deschid ușa și să-mi înfrunt ziua; atingerea metalului rece îmi trimite prin degete fiori, răsucesc brusc în loc gâtul mânerului și, în loc să sune infundat a gâtlej frânt de găină, îmi răsună a încărcător de Kalașnikov; până să deschid ușa în pântecul căreia mâna mea răsucise mânerul decorat de Cordoba cu șild cu tot, ziua își împlântase deja dimineața în mine până la plăsele.

poemul de sâmbătă – 5

Greşirea cerului

Nichita Stănescu

(din volumul “Epica Magna”, 1978)

Zburau vulturii întorşi pe spate
şi cu gheara întoarsă în sus
ca pe nişte miei să fure,
steaua cu lumină ondulată;

Ca pe nişte miei să fure de sus
lumina ochilor mei.

Zburau vulturii întorşi
şi pe spate prin cer
spinările lor coborâseră jos
şi se ştergeau de sternul meu.

Cer le era trupul meu de carne,
pământul le era lumina aceea
de sus a ochilor mei.

poemul de sâmbătă – 4*

poem pe banca din parcul azilului

cei patru pereți ai corpului meu
unduie acum nesiguranța cuprinderii de sine
sub distorsiunea unui zbor bănuit de egretă
din sectorul de est

degetul întinde tușa de cretă
pe tabla murdară semnele-n stol
își diluează izul de palimpsest
dar sub estompă cerul încă silabisește nori
mari vălătuci de vată
buni de pus pe rana deschisă
a suprapopulării cu mine
absorb panica asta hemoragică de preaumplere cu gol

dacă silabele sunt toate la locul lor
în cartușieră
și-n ecouri rânduite stau diviziunile semitonului
de ce dor
și de unde mai curge așa pe tâmple
angoasa asta umedă și rece
peste care-o fașă deșirată
roată
la nesfârșit petrece
caruselul plutonului?

* nota editorului: poemul de sâmbătă ajunge să fie publicat cu predilecție miercurea în aceste pagini ale arhitectului rătăcit