jurnal de călătorie între dealuri
.
”la négresse blonde”
Carnetul de schițe, cumpărat dintr-o librărie de artă din Montmartre, a așteptat multă vreme într-un raft înainte să îl iau cu mine în călătoriile dintre dealuri. La începutul primei călătorii, atunci când mi-am amintit de el, avea uitată între paginile lui o singură schiță de care mi-am amintit când am început din nou să desenez personaje citind.
prima pagină din Carnetul Brun:
cahiers parisiens
La lumière coulait en vagues sur les formes vagues de l’après-midi. Le métro était vaguement plein; je distinguais quelques personnages autour de moi, mais les autres se mélangeaient maintenant avec le train, les banquettes, les paysages passagers des banlieues parisiennes, les images collées contre les murs, les scènes gelées dans un instant estompé en vitesse dans les vitrines de la voiture-ni-lit-mi-salon.
Elle lit vraiment son livre, le voyageur est allongé dans son lit près d’elle, l’autre par terre, mais la terre glisse toujours en vitesse, vallées et collines douces, et se cache derrière les vitrines. Elle se cache ses origines derrière les couleurs des cheveux. Je l’ai vue du premier moment, assise à la fenêtre, le soleil mitraillant son visage à travers les couronnes des arbres, et du premier moment elle m’a rappelé l’œuvre de Brancusi. Je sors de mon sac mon cahier vierge en couvertures (une sorte de contr’ouverture) dures et le fusain…
J’ai déjà des signes sur papier, le trouvère a des insignes sur l’épaule, je retrouve à la fin mon chemin.
La lumière sort toujours d’une mitrailleuse à bande d’arbres. Je glisse mon cahier dans mon sac, le sac sur mon dos, mon dos contre la porte, la porte au long du mur, le mur au long de la voie ferrée, plus loin, de plus en plus loin de moi.
Cand am citit “la negresse blonde”, fara sa vreau m-am gandit la Brancusi, la seria lui de sculpturi , numite asa sau pe-aproape, si m-am gandit la Nancy Cunard, cea care le-a inspirat.Una dintre ele o poti vedea la Albertina, Viena.Abia astept sa o reintalnesc in august…
De-asta imi place aici, pentru ca-mi aflu multe afinitati.Elective, de ce nu…
Sigur Nancy Cunard? Ai o sursă?
Dacă ajungi la Albertina, salută-l pe Brâncuși cumva și din partea mea. Ți-aș fi spus să-l furi din ochi și să-mi aduci și mie niște imagini de acolo cu negresa lui blondă. Am fost fascinat de acest personaj de mic, îmi amintesc că atunci am remarcat cât este de extra-ordinar să poți exprima culoarea prin formă; sau altceva; și forma, apoi, la rândul ei. Tot acolo, la Albertina, din câte știu (dar poate mă înșel), sunt câteva pânze ale lui Modigliani care îmi sunt foarte aproape…
Te mai aștept. În orice caz, la întoarcerea din Viena, cu povești din galerie.
of, de-abia asteptam sa mai citesc o poveste si e in franceza. ma apuc repede de franceza si revin…
Anka, da, ai dreptate; hopși.eu
în franceză cu postul ăsta… dar era parizian caietul; și metroul; și negresa, și starea… toată lumea. Am vrut să îl traduc, cred că voi face asta, dar omografiile, rezonanțele, idiomatismele (pe care, apropo, dex-ul le traduce ca idiotisme!)… voi încerca 
Deci, arhitecte, gata! Te-a TRADUS rapid translatorul on-line(umblu cu cioara vopsită, deh, şi folosesc expresia cu riscul că voi părea o almanahă rasistă), că până mă duc, învăţ franceza, mă întorc, trece vremea, trece vremea….şi n-o pot opri!
N-o să copipastez aci întreg arsenalul, da’ câteva rafale care mi-au reţinut atenţia tot arunc :
“…scene într-un moment stins, congelate rapid în ferestre…”
“Am deja semne pe hârtie, un trubadur din însemnele pe umăr, l-am găsit la sfârşit de drum.”
“Lumina vine întotdeauna dintr-o mitralieră…”
“geanta mea de pe spate, spatele meu împotriva uşii, uşa de-a lungul peretelui, de-a lungul peretelui urmări…”
Dar, stai liniştit, arhitecte!
În mlădierile tale coboară gândul meu, tânguindu-se(în limba română, desigur) ca o umbră de salcie pe o masă a tăcerii încăpătoare şi făr’ de sfârşit.
Sunt absolut sigura de povestea Nancy Cunard. Iti voi trimite absolut tot ce stiu despre.Stii, Nancy a fost si una dintre prietenele lui Tzara. Este celebra fotografia pe care Man Ray (sunt pasionata de fotografiile lui, drept pt care…nu am niciun album de-al sau!!!)i-a facut-o in vreme ce Tzara in genunchi, ii saruta mana.Promit sa revin chiar cu surse bibliografice.Imi reorganizez biblioteca si la mine e haos.
Povestea a inceput in urma cu 4 ani intr-o librarie din Luxemburg. Era o incapere imensa, plina ochi doar cu albume de arta. Acolo am rasfoit timp indelungat un album Man Ray.Nu l-am cumparat pt ca a precumpanit pasiunea (nesfarsita)pt bijuterii vechi, etnice , din argint cenusiu. L-am ratat, dar am ramas cu o imagine care m-a impresionat: Nancy, cu bratele doldora de bratari din fildes. Mi-am notat si am tot cautat. Si acum scormonesc si culeg informatii.Patrunsa adanc in cercul suprarealistilor parizieni, l-a cunoscut pe Tzara cu care a avut o relatie…serioasa. El este cel care a dus-o in atelierul lui Brancusi de unde a pornit povestea negreselor.Iti dau cateva surse de documentare. Sunt convinsa ca , fie si partial, iti vei potoli curiozitatea.In cartea lui Francoise Buot- T.Tzara/Omul care a pus la cale revolutia DADA, Edit. Compania, Bucuresti, 2003, exista un capitolas despre ” Fata transatlanticelor”;informatie de calitate despre Nancy-Brancusi gasesti si in cartea lui Lois Gordon despre Nancy (nu e de gasit pe la noi;eu mi-am procurat-o via Amazon),iar pe net te poti documenta pe http://ro.altermedia.info/cultura/sophisticated-young-lady_3888.html;cauta si la helios.3x.ro/opere_arta.Daca vrei si o alta sursa, mai…frivola, ei bine, singura data cand am cumparat un Vogue (France), a fost in decembrie 2008 cand am descoperit cateva pagini excelente despre sus-numita, in relatie si cu…Brancusi.
Chiar daca te-am plictisit cu povestea asta, o fac pe riscul meu. Putini sunt cei cu care pot aborda astfel de subiecte, asa ca…profit.
Si totusi, iti mai lansez o provocare: Beatrice Wood.Si ea l-a cunoscut pe Brancusi, alaturi de Duchamp.Cauta pe youtube, daca o mai fi, filmul Beatrice Wood-Mama of Dada, un film de vreo 58 minute. Vei gasi o poveste fascinanta. On parlera.
Arhitecte, ţi-am făcut eu munca de cercetare! Florentina are dreptate!
în “JURNAL AMERICAN” de Vavila Popovici e un pasaj (speculativ…dar e! personajul principal e în vizită la Muzeul Metropolitan de Artă din New York):
“A treia sculptură pe care o vedem este Portretul lui Nancy Cunard lucrată tot în bronz. Văzând-o de la distanţă, rămân contrariată pentru câteva clipe: nu este cumva Negresa blondă sau Pasărea de aur, bronzul din 1933? Nu, nu! Este Nancy Cunard, poeta pe care a întâlnit-o Brâncuşi, prietenă cu Tristan Tzara. Părul ei strâns la ceafă, nasul caraghios, înclinarea capului asimetrică faţă de trup, totul simplu, sugerând o figură comică, nostimă, nici nu ştiu cum să o caracterizez. Poate sufletul unei poetese este mult prea bogat, prea frumos pentru a fi şi înfăţişarea la fel? Ştiu doar că despre ideea din spatele formei exterioare vorbea Brâncuşi, despre esenţa lucrurilor.”
Bun! Acuma, arhitecte(doctore?) revin la ce mă doare; ştii Salvador Dali, Halucinaţie parţială, (şase apariţii ale lui Lenin pe un pian)?
ar simboliza, oare, în plus, legăturile dintre Lenin şi Dada? (asta, aşa, ca supliment în continuarea “poveştii NEscrisE cu albastru” despre Lenind Dada
)
iar autorul e Dominique Noguez, french writer…nu spaniol cum bâiguiam eu…
almanahe, fiică a dadaismului român.
Almanahe, m-am distrat copios citind traducerile gugălistice! Îmi amintesc că m-am mai jucat și eu cu instrumentele lor, dar n-am putut trece prea des de amuzament.
Poate e cazul să vin și cu o versiune în limba română a postului – nu că ar fi cine știe ce text… – dar mă feresc, după cum îi spuneam mai sus și lui Anka.
Mulțumesc însă de gândurile bune
Ce muncă de echipă! Felicitări! Florentina lansează ipoteze inedite, face conexiuni, deschide paranteze, Almanahe răsfoiește almanahe pentru noi, după îndemnul marelui clasic foarte în viață, nu știu ce mai fac eu pentru blogul ăsta
Florentina, cred că este bine să delimităm puţin două arii ale discuţiei: Nancy Cunard a fost un personaj interesant şi penetrant prin mai mult decât ubicuitate, dar sursa, modelul pentru Negresa Blondă, dacă poate fi identificat, trebuie conturat din ceva mai mult decât coincidenţe şi impresii vagi ale unor autori sau chiar ale lui Nancy însăşi, aşa cum într-adevăr se întrezăreşte în cartea lui Lois Gordon, „Heiress, Muse, Political Idealist”: „Nancy a fost sculptată în repetate rânduri de Brâncuşi…” – dar autorul nu ne enumeră sculpturile finalizate sau studiile, cu trimitere la inventarul operelor artistului, şi continuă şi mai vag, între paranteze acum, şoptindu-ne, parcă, la ureche, aşa, ca-ntre prieteni, la o şuetă mică – „ … (Nancy nu ştia de două dintre aceste sculpturi…)” – da, sunt de acord, Gordon spune că sunt două – „(… până când nu a primit două fotografii de la Guggenheim Museum: „Era una sculptată în lemn (Tânără Sofisticată), cealaltă în bronz (Negresa Albă)”, spunea ea, „dar complet diferite de ceea ce consider eu a fi „linia” mea”, altfel lucrări deosebite).”
Gordon pretinde (sau sugerează că Nancy pretinde) că ambele o au ca model pe Nancy. Scuze pentru ghilimelele imbricate şi comentariile mele care fac fragmentul puţin ilizibil, să sintetizez: despre „Tânăra Sofisticată”, sculptura în lemn de nuc din perioada 1925 – 1927, se ştie că este portretul lui Nancy. Dar hai să privim puţin sculptura, apare și la adresa indicată de tine, http://ro.altermedia.info/cultura/sophisticated-young-lady_3888.html, vorbim despre Brâncuşi într-unul din exerciţiile în care nu mestecă tutunul academismului la bancul de lucru; greu de presupus ca o femeie, privind-o, să exclame „Ia uite-mă! Exact bărbia mea, gura, expresia ochilor, pomeţii hotărâţi, parcă sprâncenele puţin prea arcuite, dar în rest o copie fidelă! Extraordinar!”. Vorbim de un oval alungit, sinteză şi abstracţie, cu alt oval multitorsionat care sugerează un coc. Ştim că e Nancy, de-asta e Nancy. Dar este de înțeles reținerea cu care chiar Nancy privește legătura dintre ea și opere, fără să le conteste valoarea. Să ne înţelegem, nu minimizez gestul artistic sau conotativul, dimpotrivă, şi nici nu mă plâng de lipsa conexiunilor prin filtrul figurativ pentru că nu au ce căuta acolo. Sunt de acord însă, evident, că sculptura intitulată sau subintitulată „Portretul lui Nancy Cunard” este chiar asta.
Dar „Negresa Albă” (sau Blondă)? Nici un indiciu. Eu nu am găsit, renunţ la o analiză a buzelor şi nu cred că privind acea sculptură (http://www.sfmoma.org/artwork/88# ) Nancy ar fi putut exclama „Uite încă o sculptură care mă înfăţişează pe mine!…” (urmat de tot arsenalul de mai sus) deşi, dacă ar trebui să cred ce citesc la Gordon, ar exista o conexiune, legătură pe care chiar Nancy o neagă totuşi până la sfârşitul scurtului paragraf care nu poate trece drept argumentaţie.
Nu am acces la volumul lui Francois Buot şi nu ştiu dacă acolo apar alte argumente, dacă le găseşti aş fi curios să le aflu.
Altfel, legăturile lui Nancy Cunard cu Brâncuși, Tzara și ceilalți prieteni comuni ai lor sunt fascinante. Mi-a făcut însă o reală plăcere să mă plimb printre lecturile și amintirile tale! Nici nu poate fi vorba de plictiseală, dimpotrivă, e o aventură care m-a prins teribil. Nu mai răscolisem de multă vreme albumele acelea și zonele acele neprețuite de memorie, mulțumesc.
Almanahe, pasajul acela este într-adevăr speculativ. Dar speculația aceasta (speculum: reflexie, oglindă, imitație) nu e fără o sursă undeva, în afara ei. Sunt de acord că Negresa Blondă, Tânăra Sofisticată, Pasărea Măiastră și altele sunt gesturi dintr-o arie artistică și de căutări comună. Eu nu pot fi (încă / însă) de acord cu ideea că Nancy Cunard este modelul pentru Negresa Blondă.
Da, îmi amintesc de aparițiile lui Lenin, nu doar din pânza lui Dali; e o trimitere clară, dincolo de faptul că personajul este folosit pentru accentele și încărcătura proprie, un transportator de senzații, un medium.
…şi Ionel al nostru, Jianu, cel mai brâncuşinolog dintre brâncuşinologi, căci se ştie că şi-a dedicat întreaga muncă de cercetare operei lui Brâncuşi, considera că alături de “O fetişcană sofisticată”, şi această lucrare a fost inspirată de portretul lui Nancy Cunard, … deoarece trăia cu un pianist negru pe care-l ducea peste tot cu ea ca o sfidare a prejudecăţilor rasiale…:) (slăbuţ argumentul, iarăşi)
Ionel Jianu mai scria … “evident, Brâncuşi nu a căutat identitatea fizică a modelului prin asemănarea cu aceste portrete (Fetişcana sofisticată, Negresa blondă şi Negresa albă) care sunt mai degrabă o satiră împotriva ciudăţeniilor acestui personaj original, extravagant, boem şi pitoresc din cercul prietenilor săi.”
Eu declar încheiată(la fermoarul rochiei) sesiunea de dezbateri brâncuşiene, cel puţin din punctul meu de vedere… spun “la fermoarul rochiei” pentru că e clar că e nevoie de o altă persoană care să încheie rochia la spate. De preferat, Brâncuşi, dacă n-ar fi atât de mort!(deşi viu, prin operă)
Oricum ar fi, bine că e!
Mă întorc pe meleagurile (mai) cunoscute mie, unde mă aşteaptă un “po(i)et” în viaţă să-i”curăţ” materialul, să-i studiez lucrările…şi vreau să “profit de el” cât e în viaţă, dându-i un telefon dacă nu înţeleg ceva.
ştii, mi-am amintit cum, prin anul doi de facultate, am avut o temă, căreia eu i-am dat curs, şi încă alţi câţiva nebuni, dar fiecare, în parte şi-a ales câte o ţintă de “dărâmat” şi de reclădit peste ruine altceva…eu l-am ales pe Cehov cu “pescăruşul” lui…acolo,în teorie, susţineam că piesa are doar trei acte, care-i aparţin autorului Cehov, iar cel de-al patrulea act, că-i aparţine lui Trigorin, în pofida evidenţelor…o să-ţi pun la dispoziţie, cândva, când vei voi, şi, în măsura în care te interesează, aspectele şi traseul care m-au condus la o asemenea “gogomănie”, dar, care, în final, s-a lăsat cu un 10, de închis gura(mea), şi, în particular, cu o dezbatere mai aprofundată a delicatului subiect…:P
ah, profii ăştia!
Astfel, (vreau să fiu foarte clară)că eu sunt PENTRU teoria pe care o susţii, în pofida “cercetărilor” brâncuşinologilor, şi, în pofida faptului că aici, în frez-bordo, eu, almanahe, am “aruncat” citate pro Florentina…dar!!!! 1.m-am distrat cercetând; 2.mi-am mai adăugat câteva noţiuni generale de cultură, dar acu’ mă întorc la negressele mele, care nu-s deloc blonde, şi nici muze(bete) n-am, care să mă inspire…
Niciodată nu mi-a plăcut să mă încrâncenez atunci când dezbat un subiect delicat; întotdeauna am strecurat un ton de glumă pe dedesubt, pentru relaxare…(zic acestea pentru necunoscători)
Mi-a plăcut să mă plimb din galerie în galerie în căutarea indiciilor…şi, mi-ar mai fi plăcut să existe mai mulţi combatanţi pe aici…
Dar, cum spuneam, e timpul să mă întorc în foaie(rul) meu…
Almanahe, cum să fac eu acum să răspund la comentariul ăsta prelung?
Purced în ordine.
Argumentul de la început, preluat de la domnul Jianu, pare într-adevăr de natură îndoielnică, iertată-mi fie remarca: de ce n-ar fi sculptat Brâncuși de-a dreptul un pianist negru în locul negresei blonde? Aș fi tentat, în context, să mă gândesc la o sinteză – în sensul etimologic de contopire – a personajelor în urma căreia ar fi putut rezulta și altceva – sar din nou peste combinațiile posibile din retorta încinsă. Pe de altă parte, mi-ar servi pasagiul întreg dacă îl ai și mi-l poți trimite, pentru că, asemeni Florentinei, biblioteca mea, iată, este și ea răvășită, nu știu ce ne apucă pe toți acum.
Dar mi-ai amintit de un subiect peste care nu știu cum de-am trecut așa ușor: demn de speculat, într-adevăr, ar fi interesul pentru arta neagră și cultura africană pe care îl manifesta Nancy Cunard, aceasta în contextul prieteniei cu Brâncuși. Căile pe care sculptorul a ajuns să prețuiască, asemeni altor contemporani ai săi, arta neagră ar fi putut fi mai multe. Căutările sale artistice îl purtaseră deja și ele într-o zonă unde figurativul pălește în lumina vibrațiilor arhetipale, remarca din al doilea paragraf al comentariului tău, preluat tot din scrierile domnului Jianu, tot aici și-ar afla locul, cred eu; poate mai puțin trimiterea către inflexiuni satirice pe care, personal, o plasez din nou sub rezervă și, cu îndoielile mele mereu la-ndemână în chip de presse-papier, o împing mai către marginea biroului.
Eu, ca de obicei, nu mă înghesui să închei fermoarul rochiei atât de curând, mai zăbovesc…
* * *
Dacă din discuțiile cu poetul în viață iese un material pe care îl putem studia și noi, n-ar fi deloc lipsit de interes! Poate o pagină în almanahe, poate altundeva…
* * *
Povestea cu Cehov sună foarte interesant și-mi sună foarte aproape de niște porniri similare pe care le-am avut. Sigur că aș vrea să citesc, dacă se poate. Între timp scutur pescărușul de praf, nisip… vremea lasă urme, după câte văd, și trebuie să mă ocup serios de împrospătarea memoriei.
* * *
Remarca ta din încheierea comentariului vine în întâmpinarea a ceea ce aș fi vrut și eu să scriu oricum. Pentru mine, aici, este mult mai puțin important dacă Nancy este modelul negresei blonde sau nu; poate ceva mai important ar fi maniera în care ea, prin ceea ce era, gândea și prin ideile pentru care milita, a servit ca inspirație pentru această sculptură, cu variantele ei. Dar, de fapt, cea mai importantă este de fapt căutarea. De-asta mi-a plăcut foarte mult provocarea Florentinei și felul în care ai răspuns și tu, la fel cum mi-a plăcut să caut și eu indicii și să mă bucur de lucrurile, oamenii, imaginile, ideile pe care le-am întâlnit pe drum. Și de data aceasta, drumul mi s-a părut mai important decât ținta.
Acum, sigur că și mie mi-ar fi plăcut, cum spuneai, să fie mai mulți care să-și manifeste interesul pentru acest subiect pe aici, dar este știut faptul că nu se prea vântură ușile prea tare prin emerologheionerie. Cu atât mai prețioase vizitele.