jurnal de călătorie între dealuri
sau
cafeaua de dimineaţă – 9
Aceeași terasă cu podeaua de lemn rămasă acum în urmă în spatele dealurilor, arșiță, un soare pătrunzător, câteva personaje lăsându-și polenul de grafit sub fixativul Caietului Brun – fluturi în insectarul cu coperți cartonate peste care așez… – …, un braț de spice adunate din drum, un portret, un strat de fixativ, o foaie cu un alt portret, alt strat de fixativ, o foaie cu câteva cuvinte nescrise, dar așteptând să se nască acolo, un strat de fixativ, alte două coperți goale. Personajele părăsesc scena și piesa începe.
De-abia îmi muiasem buzele în gustul dimineții târzii, când s-a ridicat după ultima lui gură de cafea și a părăsit terasa. Am așezat Carnetul Brun pe jos, lângă piciorul mesei și i-am acoperit portretul cu un strat fin de fixativ; s-a uscat imediat în soarele care ardea lemnul pardoselii. Masa lui a rămas goală, fata a venit să strângă ceașca și scrumiera, dar fixativul se usca deja și el nu a mai putut părăsi acel loc cu adevărat; nici nu va afla asta.
În câte locuri am rămas fixat eu? de câte dintre ele știu? Scrie-mi tu.
Iau un alt passepartout, înrămez portretul și îl așez în emerologheionerie, în pod, unde soarele, chiar dacă ascuns undeva, în cer, încarcă mai departe aerul cu parfumul colbului adunat de pe dealuri în cutele hainelor.
La cealaltă masă din fața mea s-au așezat doi târgoveți din orașul de la trecătoare, o fată de boier scăpătat și un dac liber; umbra de pe fruntea lui îmi îngroșa cărbunele în mână.
Am părăsit terasa când a treia masă de cafegii s-a golit. Soarele mai urcase puțin pe cer; eu timpul nu l-am mai măsurat în sulițe, ci-n schițe. Ultimele picături din cafeaua mea urcau un desen sepia pe caolinul ceștii goale în aerul uscat și se risipeau deja, praf de cărbune în adierea fierbinte.
Ea aștepta amiaza târzie, dar de la distanța asta începeam să învăț cum să păstrez contururile în vârful creionului și atât. Câteva portrete noi în Carnetul Brun, miros greu de fixativ, parfumul fin al cafelei împletit în mirosul de cărbune din nări și de pe mâinile cu urme de umbre arse.
De-abia atunci a început drumul printre dealuri.
Stătea cu fața în soare, iar vântul îi răvășea părul, valuri negre îi spălau nisipul alb și încins al feței pe care soarele parcă nici nu îl văzuse vreodată; nu putea fi doar lumina ochilor ei. Eram sigur că nu aveam cum să păstrez imaginea aceasta pe o hârtie la fel de albă ca obrazul ei, dar am început să desenez.
Imaginea creștea undeva, în spatele hârtiei, acolo unde alunecam și eu prin spuma luminii. Acea istorie nu se scrie, dar se fixează.
A văzut-o de departe pe prietena ei, i-a zâmbit, s-a ridicat și desenul meu a rămas din nou neterminat. Povestea curge mai departe, afund carnetul în întunericul sacului negru pe care îl strâng bine la gură când îl închid și plec și eu din piață, dansând din privire crochiuri încărcate din vârful creionului, cu umbre sfumato din estompă sau vibrate-n crescendo pe câteva fațade baroce.
Pe rând, personajele toate… E timpul.
Epilog
Departe de arșița după-amiezii, în camera cu parchetul de stejar pe care împrăștii desene, las spicele să se odihnească pe obrazul palid al Carnetului Brun; sub ele, hârtia se coace; între valuri negre, obrazul ei nu.
