”Dimineaţa să priveşti galben, mult galben, un galben copt, ardent, saturat, mustind de lumină.”
Urc în emerologheionerie cu floarea-soarelui lipită pe carton galben-petală, în același passepartout brun-roșcat, memoria sângeriului burgund.
”Să umpli pentru asta un câmp de floarea-soarelui la care să te uiţi dinspre răsărit,…”
Parchetul păstrează aici – știi? – urme de scriere, ghinde și frunze, mângăiere de pensulă sau pași. Dincolo de memorie, forma asta hemoragică de închipuire, ce-ar mai rămâne?
Pigmenții s-au uscat pe hârtie; doar acolo; dimineața încă umedă îmi curge prin vene cu dorul de câmp, de deal, de lan, un lan mustind galben într-un azi care de ieri nu se mai întâmplă la fel, dar un az’ care dure-az-ă, d’or-ează, doare…
dincole de memorie raman niste vibratii, cred
si o intuitie
Rămân, dacă nu le obliterezi; dacă nu le culci între estompe, dacă nu vii peste ele – peste vibrații, adică – și peste ea – peste memorie – cu surdina experienței urcând dinspre căluș.
Iar intuiția moare într-o formă de inteligență până la urmă sau, și mai general, de disciplină în cazurile acestea.