carnetul brun – 14

jurnal de călătorie între dealuri

.

”la négresse blonde”

Carnetul de schițe, cumpărat dintr-o librărie de artă din Montmartre, a așteptat multă vreme într-un raft înainte să îl iau cu mine în călătoriile dintre dealuri. La începutul primei călătorii, atunci când mi-am amintit de el, avea uitată între paginile lui o singură schiță de care mi-am amintit când am început din nou să desenez personaje citind.

prima pagină din Carnetul Brun:

cahiers parisiens

La lumière coulait en vagues sur les formes vagues de l’après-midi. Le métro était vaguement plein; je distinguais quelques personnages autour de moi, mais les autres se mélangeaient maintenant avec le train, les banquettes, les paysages passagers des banlieues parisiennes, les images collées contre les murs, les scènes gelées dans un instant estompé en vitesse dans les vitrines de la voiture-ni-lit-mi-salon.

Elle lit vraiment son livre, le voyageur est allongé dans son lit près d’elle, l’autre par terre,  mais la terre glisse toujours en vitesse, vallées et collines douces, et se cache derrière les vitrines. Elle se cache ses origines derrière les couleurs des cheveux. Je l’ai vue du premier moment, assise à la fenêtre, le soleil mitraillant son visage à travers les couronnes des arbres, et du premier moment elle m’a rappelé l’œuvre de Brancusi. Je sors de mon sac mon cahier vierge en couvertures (une sorte de contr’ouverture) dures et le fusain…

J’ai déjà des signes sur papier, le trouvère a des insignes sur l’épaule, je retrouve à la fin mon chemin.

La lumière sort toujours d’une mitrailleuse à bande d’arbres. Je glisse mon cahier dans mon sac, le sac sur mon dos, mon dos contre la porte, la porte au long du mur, le mur au long de la voie ferrée, plus loin, de plus en plus loin de moi.

carnetul brun – 13

jurnal de călătorie între dealuri

.

după ploaie

frunze…

carnetul brun – 12

jurnal de călătorie între dealuri

sau

după melci – 2

dedic pagina aceasta celei mai tinere cititoare de pe aici (căreia încă îi datorez un răspuns), Miruna

Nu ne-am despărțit de multă vreme, așa că acum știam unde ne puteam întâlni. După ploaie am urcat din nou pe genunchiul de pământ, ei porniseră deja, cochiliile lor hipnotice luminau în aerul proaspăt dintre frunze, globi oculare exoftalmice calcifiate răsucind pe apex un fir de pământ ars, unul de vată de calcar, unul de paie uscate, altul de vată de zahăr…

carnetul brun – 16

jurnal de călătorie între dealuri

sau

cafeaua de dimineaţă – 9

Aceeași terasă cu podeaua de lemn rămasă acum în urmă în spatele dealurilor, arșiță, un soare pătrunzător, câteva personaje lăsându-și polenul de grafit sub fixativul Caietului Brun – fluturi în insectarul cu coperți cartonate peste care așez… – …, un braț de spice adunate din drum, un portret, un strat de fixativ, o foaie cu un alt portret, alt strat de fixativ, o foaie cu câteva cuvinte nescrise, dar așteptând să se nască acolo, un strat de fixativ, alte două coperți goale. Personajele părăsesc scena și piesa începe.

djinn-tonic

Cafeaua era gata cu ceva timp înainte ca soarele să apară deasupra orizontului; la jumătatea ceștii, razele lui se culcaseră deja pe biroul meu scufundat adânc între pereții albi, aprinzând lemnul roșiatic. Spre prânz, eram deja în oraș, terminasem tot ce îmi propusesem pentru dimineață și mă simțeam bine, în sfârșit, bine; noaptea dormită pe furiș, ca de obicei, și nu pe de-a-ntregul, rămăsese în urmă.

Am vrut să-mi fac un cadou, știam și ce anume, așa că am intrat în librăria de artă și mi-am ales un pastel verde, o cretă mai uscată decât cea sepia cumpărată acum câteva zile (am fost iar între dealuri, cred că voi continua Carnetul Brun) și am plecat spre piațeta cu fântână să desenez.

întâlnire

sau

manual ilustrat de trecut strada – 24

Camera asta se închide în spatele meu cu un sertar mare, așezat în picioare și zugrăvit în alb în care este închisă o poveste cu doi oameni, el are vocea blândă, ea e înaltă, cuvintele nu le disting și nici nu încerc, ascult doar muzica ștearsă a glasurilor împletite, altfel liniștea își înfunda pumnii deja în urechile mele și lăsasem oricum întunericul nopții să-mi aprindă scântei de vise sub pleoape. Să nu aud – ce pereți subțiri au sertarele astea! – să nu văd nimic și să tac.

Pot să trec peste întrebările esențiale de astăzi? Asta este una dintre ele.

cafea spre răsărit

pe terasă, cu fața spre mare,

la cafeaua de dimineață cu cochilia din birou, schimb de amintiri;

sepia pe hârtie, 22 x 16 cm

treflă

seara de ghindă

floarea soarelui în ziua ploii

”Dimineaţa să priveşti galben, mult galben, un galben copt, ardent, saturat, mustind de lumină.”

Urc în emerologheionerie cu floarea-soarelui lipită pe carton galben-petală, în același passepartout brun-roșcat, memoria sângeriului burgund.

dimineață de ghindă

Ploaia calmă ascute culorile în jurul lacului gri.

Parchetul de stejar își plimbă fladerul în lungul trupului meu, îl simt cum stau așa, întins pe jos, acolo unde lumina dimineții încălzește verdele ascuns în lemnul bine șlefuit, așternut peste pământul prelung al camerei sau învelind grafitul creionului. Cresc ghinde din lemnul pe care stau întins, ai dreptate, iar frunzele își lipesc de mine palmele lor ude; și calde. Ghindele sunt încă verzi, am așezat trei dintre ele în palma deschisă a frunzei în care-mi ghicesc ziua; drum de dimineață, o dimineață de ghindă.

Niciodată până astăzi nu mi-am privit creioanele așa: brunul de ghindă, aprins, verdele crud dar puțin ars de uscăciunea verii, amândouă urcând din seva stejarului întins dintotdeauna la picioarele mele și îngreunate de umbra grafitului înfășurat în lemn încă mirosind a pădure umedă.

andante în modul ionic

atelierul de sculptură

Plouă.

Pelerina mi-o scutur aruncând pete gri peste schițele murdare de matrițe pironite pe zidul care tot umed rămâne și în cele mai însorite zile. Igrasia de aici are ceva ce-mi urcă în vene, nu car praful ăsta cu mine peste tot, dar pigmenți răscoliți de pe aripile împietrite ale caselor pe jumătate îngropate mi se lipesc de palme.

Cobor în șopron. În curtea din spate măcar este liniște și dacă n-ar fi ploaia, această binefăcătoare liniște curgătoare, atelierul ar înlemni timpul în ornice. O parte din unelte sunt încă răvășite. Mă împiedic de câteva în drum, mă întreb cum le-am putut lăsa așa, de parcă aș fi ieșit pentru un an sau doi să-mi fac o supă și când să mă-ntorc la treabă a dat o ploaie. Ca acum.

carnetul brun – 11

jurnal de călătorie între dealuri

sau

r-ăst-timp

1. scaunul din grădină

În fiecare grădină așez câte un scaun. Bunica îl lăsa de obicei în bucătăria de vară, dar după o vreme în care nu l-a mai găsit a adus altul din pod, știa că îl tot uitam în lanul de porumb, sub nucul cel mare, unde stăteam să scriu sau să desenez până când mă striga la masă prin foșnetul de păpușoi; bunicul îl cioplise din câteva lemne de foc rămase într-o primăvară timpurie.

Din prima zi a călătoriei găsisem o altă grădină și un alt scaun; masa nu era gata încă, așa că am rămas, cu caietul de schițe sub braț, privind câteva frunze de liliac care creșteau peste scândurile arse de soare ale gardului vechi. Aș fi vrut să pot atârna în galeria mea mirosul lemnului uscat, încins în lumina de după-amiază; îl port cu mine încă.

carnetul brun – 15

jurnal de călătorie între dealuri

sau

cafeaua de dimineaţă – 8

Pe terasa _mea_ dinspre răsărit, soarele se joacă în ceașca _mea_ albă favorită și vântul de dimineață răsfoiește caietele _mele_ de schițe; senzația de revedere scapă accente de renaștere în cafeaua de dimineață, la întoarcerea dintr-o nouă călătorie între dealuri.

Tocmai când mă gândeam să închid Carnetul Brun după imaginile și povestirile – încă nescrise până la capăt nici acestea – din prima călătorie, mă trezesc cu carnetul deschis din întâmplare tocmai la ultimul desen, cel cu frunza de tei, și așa mă hotărăsc să merg mai departe*.

Iau caietul de schițe și cărbunele din nou, mă așez lângă petunii, așez peste pagina Carnetului Brun frunza de tei pe care am adus-o cu mine din călătorie, trag soarele mai aproape, la fel norul de ieri cu profil de faun și las clipa să curgă.

Uit în spatele meu masa în care se oglindește soarele orbitor și aștept; încă aștept. Pe masă, Carnetul Brun așteaptă și el, deschis și cu cele două arcuri încordate. Cu cât va urca mai mult spre creștetul cerului, soarele își va apropia reflexia de carnet; aștept să ajungă acolo, între filele lui; atunci carnetul-capcană se va închide brusc și-l va prinde între filele lui! De-abia atunci am să mă întorc să-l privesc, acum desenez.

Și încă aștept.

* între timp, prima povestire se strecurase deja aici, atârnată de coada unui nor, odată cu schița de la cafeaua din prima dimineață a ultimei călătorii; aceasta este ultima povestire scurtă, ilustrată; urmează celelalte, de la 11 la 14, în orice ordine s-ar găsi dezordinea mea.

carnetul brun – 7

jurnal de călătorie între dealuri

sau

cafeaua de dimineaţă – 7

Terasă cu podeaua de lemn, foşnetul copacilor în apropiere, soarele dimineţii aurind mierea care curge greu în ceaşca de cafea. aerul proaspăt coborând de pe dealuri. Turla bisericii străpunge norii dintre coroanele verzi, curbele lor moi pe o parte, curbele dealurilor în spate sub curbele norilor. Respir.

Deschid la întâmplare Caietul Brun şi las praful de sepia să depună umbre, păstrez liniile peisajului odată cu gustul cafelei şi al aerului din dimineaţa asta. Nu scriu nimic. Nu vreau cuvinte, le-am lăsat undeva în urmă. Iau cu mine şi o ultimă imagine a paginii, trei frunze de sub copacii pe care i-am desenat apoi fixez schiţa, o leg de un nor călător şi o trimit spre galerie.