draWalking 3

. . : : locul: fântâna de la Universitate

. . : : atmosfera: Pablo la Madrid

. . : : materiale: bloc de desen Canson format A4

cu hârtie 100% reciclată, 160 g/m²;

creion Bruynzeel nuanță brun deschis

Notă către mine însumi: a trecut multă vreme de la ultimele desene publicate în seria aceasta începută cândva.

Aproape de fiecare dată când am nevoie de un nou început găsesc câte o soluție și aproape de fiecare dată mă opresc să îmi cumpăr un caiet nou sau un creion; nu chiar de fiecare dată, pentru că de obicei mă abțin, altfel nu aș mai avea loc de ele. Este o senzație despre care am mai scris și aceasta, în mintea mea, poartă un nume: sindromul ”Pablo la Madrid”.

Mi-am cumpărat și astăzi materiale noi de desen, apoi m-am oprit din nou în piațeta cu porumbei din fața vechii Școale de Arhitectură, în loc să intru în cafenea, și m-am așezat pentru câteva minute la soare pe o bancă să mă încălzesc și să schițez studente. Hârtia avea granulozitate puternică, poate prea puternică pentru niște crochiuri mici în creion, îmi lipseau pastelurile păstoase rătăcite undeva prin sertare, dar îmi lipsise vibrația hârtiei care îmi urca acum prin degete până în poignet altfel decât tensiunea de deasupra claviaturii sau vibrato-ul de pe coarda unui instrument nefretat și totuși destul de aproape.

După cele câteva minute adormeau în coșul de gunoi din spatele băncii, după ce se legănaseră în bătaia vântului, șpanuri din creionul meu și puțină pulbere brună, în buzunarul căptușit cu material de cameră obscură al rucsacului se odihnea ascuțitoarea lângă creionul englezesc cu flader de nuc, banca era din nou liberă, studentele își schimbaseră poziția iar eu, ceva mai linștit, mă prelingeam deja în umbra arsă a clădirii vechi.

o seară în urmă

Aș vrea să mă pot ridica și să plec fără să-mi iau pieptul cu mine; să-l uit, de pildă, înfipt în spătarul scaunului pe care stau acum; dar de-a binelea de data asta, nu doar așa cum mi se pare uneori când rămâne puțin în urmă dar nici nu fac un pas și îmi simt iar inima bătând apăsat undeva pe aproape.

Mi-aș lua cu grijă claviculele, cu tot cu zvâcnirile lor ritmice de aripi smulse de care atârnau cândva, și le-aș așeza în echilibru undeva deasupra iliacelor dacă n-aș ști că nu e suficient să înlături doar cauza – și aceea prost localizată – contrar indicațiilor din Manualul de Supraviețuire După Cădere. Și aș respira direct prin arterele deschise.

Aerul este însă mai greu decât atât și, lucru neașteptat, mult mai rarefiat. Uscat și fierbinte. Și niciodată îndestulător. Am să îți scriu cândva despre asta, doctore.

poemul de sâmbătă – 1

Am văzut mai întâi la White Noise, mi-a plăcut mult ideea și mi-am propus să o preiau imediat (lucru dificil pentru mine, pentru că am reacții lente aici și scriu greu, am demonstrat). Apoi, am regăsit-o și la Caligraf (un blog de dată foarte recentă care m-a captivat de la început) și am înțeles că totul a pornit de la Luiza, cu o lună în urmă. Astăzi, am găsit un poem (de fapt mai mult decât atât) și la Puck, așa că m-am hotărât să pornesc și eu seria Poemelor de Sâmbătă cu un Sonet al lui Michelangelo*.

răspuns lui crisp

sau

despre proiectul G.U.F.

un prim punct de vedere

Motto:
”Aş vrea să inventez greşeli de unică folosinţă şi să le distribui gratuit dimineaţa devreme.
Astfel, când mă fac mare, regretele se vor fi demodat.”
(crisp, ”Timpul meu este preatârziul”, în ”eraser crumbs”)

Încă nu cunosc foarte bine legile comentariilor din gumă, am încercat să las câteva rânduri printre firimiturile lui crisp, am scris și, de fapt, s-a șters tot… sau poate doar mie mi s-a părut că am scris, când însumi am șters. Așa ajung la întrebarea care mi-a tot dispărut din memorie în ultima vreme: când scrii cu guma, de fapt, scrii sau ștergi a scriere?

Acum încerc să scriu din nou aici, din memorie, ceea ce mai devreme mi se părea că scriam din litere, deși memoria mea pare adesea o formă desăvârșită a uitării; o bună dovadă este și faptul că, dacă nu descopeream întâmplător astăzi aceste rânduri, nu știu dacă m-aș mai fi întors la acest proiect.

Drumul spre Greșelile de Unică Folosință e, de fapt, drumul spre perfecțiune.

răspuns la cuvinte

. . : : paranteză:

(Medicul mi-a scris câteva cuvinte,

răspunzând cuvintelor mele prea puţine.

Am încercat să îi răspund, la rândul meu,

dar m-am hotărât să îi scriu aici.

Aşadar,…)

Dragă medice,

Hristos a înviat!

lumânarea este realizată tot în ArtRage 2.5

cuvinte

Nu știu de ce scriu.

Paște fericit tuturor ortodocșilor!

”lumânări în catedrală”

Parcul Herăstrău, în plimbările de primăvară, aprilie 2007.

© arhitectul.wordpress.com, 2009

Inspirat de felicitarea lui Puck

Paște fericit tuturor catolicilor!

(sursa imaginii: http://kaoru-kamiya.deviantart.com/)

http://i135.photobucket.com/albums/q159/arhitectul/Happy_Easter_350.jpg
http://i135.photobucket.com/albums/q159/arhitectul/blog-2/Happy_Easter_350.jpg

fotovânătoarea de dimineață

. . : : fără cuvinte de data asta, ca pândarii

terasa dinspre curtea din spate

sau

cafeaua de dimineaţă – 6

Într-un univers ego-centrat, cântecul din zori al păsărilor îl auzi undeva spre miazănoapte.

E firesc, pentru că înspre partea aceea de univers se adună toate semnele, de început şi de sfârşit, ale nopţii. Ştiu cumva că pretutindeni în jurul meu sunt păsări cântătoare şi că dimineaţa răsună amplu și rotund în urechea cuprinzătoare a lumii, dar urechea mea, înfiptă în vârful lujerului firav al buricului lumii mele, aude cel mai bine dimineaţa păsările dinspre miazănoapte.

rondul de prânz

Îi țineam capul în palme, o mângâiam pe frunte, apoi mi-am coborât palma peste ochii ei, culcându-i pleoapele obosite și împerechindu-i genele. Înainte să o fure somnul, fără să își dea seama, i-am furat eu ochii și i-am ascuns în palmă. Ea a rămas dormind în mirosul primăverii care se strecura în oraș, eu am plecat cu ochii ei închiși în podul palmei să privesc locurile așa cum le-ar fi văzut ea.

sarmatul

Priveam în fiecare dimineață de pe malul abrupt lumea pe care o știam ascunsă undeva în adâncuri. Bolta se surpase însă şi acum rămăsese doar un peisaj dezolant, o vale pustie, o căldare arsă de soare, coclită pământiu şi abandonată. Urma apelor desena o pată de mâl în care câteva păsări rătăcite îşi astâmpărau câteodată zborul.

zâna-geană

S-a uitat la mine lung, neîncrezătoare, ca în atâtea alte repetate rânduri și, cu o mișcare grațioasă a gâtului ei lung și alb, și-a întors capul spre fereastră, și-a îndreptat privirea spre cer, înfigându-și genele, două câte două, de-a dreptul în pântecele pufoase ale norilor, lăsându-mă singur printre nesfârșitele mele dilemele de pe pământ. În urma ei, răspunsul îi răsuna încă în după-amiaza leneșă de vară: ”nu, genele nu cad perechi, iar dorința ți-o îndeplinește o singură geană, e ca o zână mică, mai mică decât un fluture, dar tu nu ai de unde să știi”.