sau
manual ilustrat de trecut strada – 22
La seule chose qui me monte ces derniers matins, dans le seul endroit ouvert à cette heure-ci.
Accoudé au zinc, je regarde à travers les vapeurs du café et la vitrine saure les voitures en passant au long de la ruelle en vol métallique oxydé dans la rosée du matin; je choisis, des taches passagères, tous les bruns et je les brunis en prenant une longue seconde pour chacune à part, surtout les rougeâtres, mais les jaunissants aussi. Ayant déjà salies mes mains, je joue un peu avec le paysage au fond et, sans laver mes doigts encore, je lui téléphone.
- Jouons aux papillons, elle me dit.
Tout d’un coup, je laisse sauter mes regards dans les couronnes mosaïquées des arbres, j’enfonce de nouveau, de bouts de mes cils, des lames de jaune et d’orange dans leurs ventres verts et je lui réponds, presque sans saisir le ton un peu effacé de sa voix:
- Oui, mais le jeux sera pointilliste aujourd’hui.
Nous y sommes de nouveau, aux pointes, au bord du ciel, aux confins des tristesses d’automne, là où elle me parle derrière les paroles; je mets des points rouges et jaunes et des petites miettes de terre cuite sur le jeux des arbres au fond du paysage, là où le brouillard du matin ne lave plus le parc dans ma mémoire, elle met vraisemblablement en échange des larmes sur ses joues; je les vois comme j’entends ses mots qu’elle ne me dit plus.
Ocolesc prin spatele blocurilor de beton, la adăpost de bruiajul deja infernal, chiar la ora asta matinală, pe care îl intuiesc dincolo de pereţii gri ai rezervaţiei şi care mai scapă prin fantele de archebuze dintre două unităţi de locuire colective. Aici, în oaza asta temporară de linişte, mă mai pot agăţa de cei câţiva copaci care au supravieţuit, unii chilugi, alţii infirmi; caut locurile în care mă pot bucura de câte o gură de aer şi soare, la fel cum fac şi păsările pe care nu le văd niciodată, dar pe care le aud dimineaţa când deschid geamul spre curtea din spate, înainte să mă las să alunec prin puţul de evacuare.
Ştiu că undeva, chiar înainte de a sări în inelul al doilea al culoarului metropolitan de comunicaţie, chiar la limita dintre rezervaţie şi gura canalului subteran, s-a deschis de câteva săptămâni o prăvălie după modelul celor pariziene în care mă nimeream la cele mai nepotrivite ore căutând o cafea, un ziar şi-un croissant.
Dimineaţa, când încă nici nu mi-am încărcat în memoria volatilă harta locului şi agenda zilei ca să pot spune unde mă aflu şi încotro să o apuc, regăsesc mai mult pe dibuite colţul clădirii unde, la parter, intru să primesc gratuit o cafea espresso fierbinte când imi cumpăr ziarul sau butelca de apă plată; deocamdată, fără croissant cald.
E singurul lucru care îmi salvează începutul de zi în ultima vreme; cafeaua asta; şi telefonul de dimineaţă.
