Cafeaua nr. 3 în Sol major

sau

cafeaua de dimineaţă – 3

Sunt câteva lucruri care mă leagă de dimineaţa asta. Mirosul cafelei cu hail (sau hayl) – un fel de a da bineţe – care inunda toată casa şi se amestecă în aburul respiraţiei mele odată cu aerul tare de lângă fereastra deschisă spre cântecul păsărilor din curtea din spate – cea cu şopronul sub care îmi ascund conspirativ atelierul meu secret; torsul motanului cu Brandenbugicele în fundal*, torsul ei alb urmărindu-mă obsesiv în memoria pe care mi-o citesc uneori pe pereţii albi ai camerei, printre tablouri.

Nimic, până aici, care să scoată această dimineaţă din rândul altor dimineţi; dar e o formă de dragoste repetitivă, aceeaşi în fiecare zi şi totuşi atât de proaspătă de fiecare dată, un nou început, candoarea ontogenezei fără nici o urmă de cultură filogenetică, încărcătură a istoriei sau umbră a rutinei. Bucurie pură.

N-ar trebui să scriu despre asta? Poate. Doar că eu nu mai scriu.

Am întors ceaşca de cafea pe farfurioară, să se scurgă zaţul în care caut acum imagini, precum Leonardo în nori şi pe tencuielile vechi, pătate, şi îmi închipui forme pe care uneori le desenez – raftul bibliotecii se umple de ceşti de cafea cu zaţul uscat din care nu am terminat de desenat scenele pe care le văd pe pereţii rotondelor de porţelan; pentru că eu, între altele, nici nu mai desenez. Tristeţe pură.

N-ar trebui să scriu despre asta?

* astăzi, cele în Sol major şi Re major, cum nu mi-au plăcut niciodată bemolii la cheie; sigur, nici ca accidente; mi se pare în continuare că fură puţin din energia şi lumina piesei.

[paranteză:] Vine P. într-o zi la mine şi îi spun, de cum intră pe uşa camerei, că am compus o piesă nouă; nu am terminat-o, lucrez încă la ea, dar îmi place.

“În ce tonalitate e?”, mă întreabă imediat.

“Sol major”, îi răspund fără să ezit, dar şi fără să-mi ascund dezamăgirea pentru întrebarea pe care mi-a pus-o: ce importanţă are în ce tonalitate e? atâta timp cât mie îmi place, sunt fericit – se vede – că am scris-o şi că lucrez cu pasiune la ea.

“În  sfârşiiiit!!! Bine că termini cu tonalităţile alea minore, cu bemolii şi depresiile alea!”.

Care depresii? sunt stările mele, iar melancoliile sau tristeţile nu sunt neapărat depresive, chiar dacă eu sunt uneori; în plus, eu nu compun cu bemoli; prea mulţi.

Este, pe de altă parte, adevărat că atunci am început să citesc mai mult despre stările induse de tonalităţile pieselor muzicale şi să înţeleg faptul că, deşi în practica muzicală, într-o oarecare măsură, mai apelăm la transpoziţii, păstrând aparent neafectate raporturile muzicale armonice, acestea pierd în câmp armonic mai larg.

Tot atunci am recunoscut în sinea mea că nu am foarte multe piese, de pildă, compuse în Sol major.

Piesa aceea nu am terminat-o încă. Nici în blog nu mai scriu.