sau
cafeaua de dimineaţă – 3
Sunt câteva lucruri care mă leagă de dimineaţa asta. Mirosul cafelei cu hail (sau hayl) – un fel de a da bineţe – care inunda toată casa şi se amestecă în aburul respiraţiei mele odată cu aerul tare de lângă fereastra deschisă spre cântecul păsărilor din curtea din spate – cea cu şopronul sub care îmi ascund conspirativ atelierul meu secret; torsul motanului cu Brandenbugicele în fundal*, torsul ei alb urmărindu-mă obsesiv în memoria pe care mi-o citesc uneori pe pereţii albi ai camerei, printre tablouri.
Nimic, până aici, care să scoată această dimineaţă din rândul altor dimineţi; dar e o formă de dragoste repetitivă, aceeaşi în fiecare zi şi totuşi atât de proaspătă de fiecare dată, un nou început, candoarea ontogenezei fără nici o urmă de cultură filogenetică, încărcătură a istoriei sau umbră a rutinei. Bucurie pură.
N-ar trebui să scriu despre asta? Poate. Doar că eu nu mai scriu.
Am întors ceaşca de cafea pe farfurioară, să se scurgă zaţul în care caut acum imagini, precum Leonardo în nori şi pe tencuielile vechi, pătate, şi îmi închipui forme pe care uneori le desenez – raftul bibliotecii se umple de ceşti de cafea cu zaţul uscat din care nu am terminat de desenat scenele pe care le văd pe pereţii rotondelor de porţelan; pentru că eu, între altele, nici nu mai desenez. Tristeţe pură.
N-ar trebui să scriu despre asta?
