eroSiune

preludiu

Aici gravitaţia lucrează ca un acid.

Dacă în urechi îmi sună capriciul acesta, în braţe ar trebui să simt gâtul prelung ca un astragal desfăcut de sub frunzele împietrite sau contracurba cutiei de rezonanţă din lemn mai uscat decât piatra; la cât de grave aceste arpegii pe care tocmai le disting, viola glisează spre gambă.

În timpane vibrează arpegiul descompus sarcastic al acordului; la minor; aburul condensează, desenez cu vărful degetului profilul carstic al cordului.

Muntele se topeşte sub sine şi se surpă apoi în sinea sa aşa cum pe mine mă gândesc acum în sinea mea unde nimic din minele meu anterior nu mai sedimentează. Acum, formele de eroziune, ceva mai perverse, nu mai implică agenţi exteriori, gravitatea gravitaţiei mă sfidează din spatele rânjetului dezgolit al şisturilor expuse dramatic în lumina zilei, rănile deschise ale pământului pe lângă care trec la rândul meu ca o lamă peste venele ramificate în aer ale pădurii. [<sfz!]