2.
Al doilea gust amar: singur.
Singur de-ţi plouă pe sub haine şi nimeni nu ştie, de-ţi citeşti singur toate scrisorile, până şi pe cele pe care nu le mai scrii, că ce rost are? că tot singur le rupi, că te urci noaptea în autobuze care merg în direcţii greşite şi pe cele în care trebuia să fii le priveşti cum pleacă, altele acum oricum nu mai vin şi toate astea încă nu înseamnă nimic pentru nimeni care să aştepte ceva; singur, dar cu un braţ de telefoane din tinichea spânzurându-ţi la brâu în urmă, sunând metalic pe asfalt fără ca nimeni să te sune şi o plasă cu cadouri pe care alţii urmează să le primească în locul tău şi tu tot aştepţi să le-mparţi; mânecile largi nu apără de şuvoiul luminilor de faruri; singur de-ţi intră singurătatea-n ochi şi libertatea-n vintre până la plăsele, dar tu le guşti cu sete în tot ce atingi; singur că oxidează lumina lunii lângă tine când cade la miezul nopţii pe genunchii sparţi ai caldarâmului cald ca sângele şi-n rugina ei îţi adăpi vârful degetelor să rescrii în oglindă ultima rătăcire de singurătate, adăpostit în cabina telefonică violată, cu geamurile sparte şi răsfrânte peste coastele de oţel, cu himenul îngheţat de spaimă prin care priveşti două forme apropiate din aceeaşi lumină; singur de-ţi vine să-ţi spui noapte bună şi nu mai ai cui, în noaptea asta care te chinuie prelung, dar tot îţi este teamă să nu se termine pentru că nu eşti pregătit pentru mai mult şi gura de cafea din zori nu-i mai amară decât gura de tine aşa că, după ce-i sugi prana într-un sărut vorace, surpat în propriile buze de aşa singurătate, o scuipi în rigola peste care păşeşti ca să mergi mai departe – iar ăsta e ultimul chiasm – cu zaţul dimineţii neîncepute uscându-ţi cerul gurii şi nu-i aşa că pot să public rândurile astea aşa, singure, fără sfârşitul lor, înainte să le termin de scris? uite că pot.
