trei momente de primăvară

1.

Dacă aş fi frunză nu aş putea arde într-o dimineaţă ca asta. Sub caişii în floare, zăpada încărcată de riduri din noaptea trecută îşi atârnă ultimele clipe de zidurile dinspre miazănoapte de pe care aşteaptă să cadă cu tencuiala odată. Aerul rece spală petele de soare de pe asfalt.

În nisipul umed din curte şi-au scobit rug şi fumul se înalţă totuşi de dincolo de gardul din fier forjat pe care arterele din tâmple numără în surdină loviturile de ciocan; ecoul lor îmi stinge paşii de-abia lângă fântâna secată din piaţă la care nici porumbeii şi nici razele soarelui nu au coborât încă de pe mulurile Şcoalei Superioare de Arhitectură.

Nările îmi muşcă din aerul tare al dimineţii, aburul respiraţiei condensează năluci peste ceaţa subţire care urcă din spinarea încinsă. Aşez paharul de plastic, aburind la rândul lui, pe banca de lângă fântână, singura cafenea deschisă aici atât de devreme.

Din când în când, o zbatere de aripi descompune imaginea şi separă scenele scurte ca în teatrul antic.

2.

3.

Uşa de lemn cu ochiuri de sticlă de sus până jos era deja deschisă, dar proptită cu un scaun Thonet; e încă prea devreme. Fata, care aşteaptă şi ea, plimbându-se cu prietena ei pe trotuarul îngust, să se deschidă cafeneaua de lângă Universitate, îmi fură gândurile şi le rosteşte cu voce tare. Mă gândesc să îi explic că mă pune într-o situaţie incomodă, dar gust în schimb cuvintele mele rostite de buzele ei. ‘Ce frumos cade soarele în locul ăsta printre clădiri’; prietena ei se uită plictisită la ceas. ‘Îmi plac cafenelele cu ferestre spre răsărit’, (a zâmbit înaintea mea), eşarfa de mătase îi flutură în timp ce încearcă să rămână cât mai aproape de prietena ei care îşi strânge în jurul taliei haina prea lungă şi grea. ‘Nu înţeleg de ce se deschide o cafenea la ora 10, când cafeaua de fapt o bei la ora 7′; prietena ei se uită în continuare plictisită la ceas, redundanţa ei devine apăsătoare. ‘Aş fi aranjat altfel vitrina asta cu ceaiuri’. M-am uitat mai atent, nu, nu poartă hainele mele, îmi foloseşte doar cuvintele, puţin după ce eu le rostesc în gând; încerc să îmi păstrez doar gândurile neutre, mi se pare mai prudent.

Scaunul dispare din cadrul uşii, le las să intre în cafenea înaintea mea şi vânez o dezlegare; răsuflu uşurat când văd că nu scoate din buzunarul de la piept un carnet de schiţe identic cu al meu şi nici nu începe să scrie într-un PDA cu tastatură externă textul acesta.

Mă aşez la masa mea favorită, lângă fereastra deschisă spre răsărit, lăsând soarele să proiecteze incomod desenul vitrinei peste tastatură. Nu m-a mai surprins fata din bar care nu mi-a adus nici astăzi meniul, ci a venit doar să mă salute şi să mă întrebe dacă mă serveşte ca de obicei, iar eu m-am simţit oarecum obligat să mă străduiesc să îi reţin măcar chipul în schimb.

Lemnul mesei la care mă aşez îmi cunoaşte deja numele mic şi câteva secrete neînsemnate fără de care atingerea noastră nevinovată, complice, n-ar mai avea aceeaşi rezonanţă. Am o slăbiciune pentru încărcătura din acest fel de atingeri; nu scot din cauză nici tăblia de nuc a mesei favorite din vitrina cafenelei, pentru care păstrez o anume fidelitate, violată aici doar în situaţii de transpoziţie convivială. Transpoziţia însă nu este o subclasă de replicare, simt o uşurare la gândul acesta, cum am simţit la dezlegarea replicării gândurilor mele în cuvintele fetei care a dispărut fără urmă odată cu buzele şi prietena ei. Mă suspectez din ce în ce mai intens de faptul că forma de bază a acestei slăbiciuni este fundamental tranzitorie, ca un vector inancorabil (termenul matematic de “liber” mi se pare nenuanţat, la cât de reduse sunt de fapt gradele lui de libertate) sau ca o stare de tensiune topologică fără enarmonii dramatice.

Plec din cafenea şi trec prin piaţeta cu fântâna secată unde trag după mine un stol de porumbei şi de raze de soare.

[cortina]