abur

. . . : : ascult:

Suita în Do Minor de Marin Marais (din “Muzică pentru Violă - pentru Regele-Soare”) și darabane undeva, în curtea din spate

. . . : : beau:

un cognac dintr-un pahar cu picior și gura foarte îngustă; aburii urcă în pahar ca printr-un horn încins de sobă în toiul sărbătorilor de iarnă

. . . : : miros:

altfel (fără să știu cum să definesc asta și fără măcar să mă străduiesc)

 

Aburii parfumului dizolvă limitele.

Să luăm coniacul acesta franțuzesc pe care nu l-am mai încercat până acum, de exemplu. Admirabil, deși nu tocmai potrivit acestui moment (ce ar putea oare să se potrivească acestui moment în care noțiunea de potrivire plutește undeva dincolo de tavanul pe care desenez rotocoale de fum cu vârful genelor?).

Am primit un parfum nou de la cineva care nu mă cunoaște prea bine (cum ar putea? cînd și eu încă mai am probleme cu asta) și care nu ar fi știut probabil nici ce carte să îmi cumpere (dacă nu ar fi folosit o rețetă universală de tipul capetelor de afiș din revistele ușurele de diseminare) sau ce CD cu muzică (dacă nu ar fi fost un passe-par-tout de sezon); cu o cămașă e mult mai simplu, de exemplu, ai nevoie doar de niște date concrete, pozitive, măsurabile (dacă scapi de capcana culorilor și a modelului; dacă!); parfumul e altceva.

L-am desfăcut și l-am încercat. Greșit! Din momentul acela am devenit altcineva. Nu știam că mă definesc olfactiv atât de strict și mai ales atât de pregnant; instinctiv, de-a dreptul animalic. Dezechilibrul meu kinestezic m-a aruncat într-unul din corpurile multiple care trăia una din viețile mele paralele.

Manșetele cămășii, puțin mai strâmte și mai apretate, articulate cu mâni prelungi, dirijau prin aer preludiul în jurul căruia se construia un spațiu unde pășeam pentru prima oară și aveam sentimentul că nu trebuia sub nici o formă să las această impresie; am luptat să salvez aparențele în timp ce les poignets de ma chemise (”lasă poignet-ul moale!”, auzeam undeva în spatele meu vocea profesoarei de pian în timp ce pe antebraț purtam, pe sub mânecile cămășii, căldura unei strânsori ușoare) îmi ridicau deja degetele de pe o claviatură pe care nu o mai vedeam pentru a le încolăci ca pe un mănunchi ales de șerpi de casă în jurul paharului de cognac. Două sau trei ciocănele de pian atârnau dezarticulate, dar decorative, pe peretele salonului peste un scut tăiat din doagele unui butoi îmbătrânit de stejar din pivnițele secrete luminate cu făclii în timpul rarelor ritualuri și la vreme de sărbătoare. Dacă în timpul acesta nu aș fi scris încontinuu (ca într-un exercițiu caligrafic baroc, fără să ridic penița de pe hârtie) despre experiența prin care treceam, cu disperarea unui Tezeu închis în cufărul legat în spatele diligenței, nici nu aș fi știut că a existat puțin mai înainte (ce caută aici această noțiune temporală străină contextului?) un alt eu din care a derivat condiția mea actuală, glissando în izotopii instabile.

Sfeșnicul tremură puțin în urma paharului meu ca oglinda lacului tulburată de atingerea unei lăcuste și, pentru un moment, amestec fără să îmi dau seama parfumul cu puțin fum de lumânare; mă trezesc inundat de conotații, passacaglia se stinge, în curtea din spate răsună darabanele colindătorilor et mes doigts restent sur mon clavier, les poignets un peu trop lourdes; hotărât lucru, un pahar de cognac nu e cel mai potrivit acum.

Ah, să nu uit să pun la spălat cămașa asta, manșeta miroase pregnant a parfum; un parfum străin; nu l-aș recunoaște, dar m-ar deranja, îmi dă o senzație de cădere instantanee la un etaj mai jos, printre alte mobile, între alți pereți, unde nu știu cine și ce trăiește.