Germinație

sau

Mise-ǽ(n)-Reli(u)re - 1

…

Scuturându-mă de colbul din Ulița Mare și vorbele poleite prinse prin bolțile zărăfiei de unde am ieșit mai iute ca vîntul, de peste drum de Fondachia lui Vodă Șerban (ridicată, după cum umblă vorba prin Târgul de Sus, pe visele stolnicului, fratelui său), las pe o parte zidurile sfărmate ale Hanului Grecilor (nu mai puțin plină de negustori nici mănăstirea lor decât locurile zlătarilor și zarafilor, dar nu le-am mai căutat gâlceavă acum) când apuc săltat pe Ulița Nămțască, mai la vale, cu gând să intru în Prăvălia Hartularilor pentru dreaptă pravilă și ablațiune.

La câtă pomenire de negustori, peste pravilă, în ziua de astăzi la tot pasul, tot peste pravilă ajungi să te cureți și să te-nchini mai curând la exodul din lăcașurile din care te prigonești singur în loc să cauți și să alungi nelegiuirea dinlăuntrul lor ca să te poți înturna la ele cu pace.

Dară știu eu că nu erau murdare numerele (armonia lor mă lasă mai departe fără grai) ci numai felul în care oamenii din Târgul de Sus și mai cu seamă zarafii cei noi au ajuns să se slujească de ele; iar ăsta simt eu că este răul de care se cuvine să mă spăl acum.

sau

Das Wohltemperirte Schlafmohn

…

Mă uit în urmă de-a lungul vechii ulițe negustorești și a rămășițelor vechiului han grecesc și văd cum istoria se închide supurând un amestec sângeriu de cărămidă veche și globule albe dn praful palimpsestului pe care îl răzui mai departe cu pașii târâți de-a curmezișul hărții memoriei întinse prost peste prezentul neîncăpător.

sau

Le Coquelicot Bien-tempéré de Coqueteau Désespéré

De o parte, barul unde sunt, dincolo de paloarea șisturilor, șterse și scrise din nou cafelele mele interogative din diminețile universitare prelungi. Pleoapele se închid ca niște obloane-ghilotină, palele ventilatorului spulberă mai curând decât captează imaginile, regresie a obturatorului camerei obscure în care ninge argentic cu imaginile răsturnate. Puțin mai departe, cafeneaua cu perdelele îmbibate de tabac și petele de vin roșu pe fețele de masă murdare de cerneală tipografică sub care lemnul vibrează trohaic încât uneori aud ca prin vis poezia strecurându-mi-se în caiete. Înte ele este ascunsă Librăria vechilor cărturari. Intru.

Caut coquilia întoarsă; vărfurile degetelor mi le scutur de furnicături și răsucesc acele ceasornicului după timpul de pe perete. Cade un braț de pendulă departe și pune acolo drumului zăgaz, printre vergelele împletite la ferestre cred că îi aud scrîșnetul metalic aproape de calea ferată lângă care se încordează, întinsă pe pământul uscat, funia clopotarului.

Găsesc în raft jurnalul lui Cocteau scăpat într-o vară toridă din brațele adolescenței mele și o ceață gălbuie se așterne peste celelalte cărți cărora nu le mai pot desluși semnele, așa că las coperțile să mi se deschidă în palmă și citesc:

“[...] Lentori, trândăveli, vise inactive. [...] eu nu am atins niciodată asemenea viteze. Viteze care ajung la imobilitate. Ventilatorul meu nu face vânt și nu distruge imaginea dindărătul lui; dar nu sfătuiesc pe nimeni să-și vâre degetul între spițe.”

Prea târziu. Scriu pe marginea paginii unde am citit primul paragraf:

“[...] ventilatorul încremenit în timpul lui Cocteau mi-a scuturat în față mătasea de stele a aripilor mele de efemeridă”

Mă uit în urmă. Sunt nouă luni. Cad din coconul cu semințe în germinație, se scutură relicvarii în jurul meu. Cad din crisalidă.

Blogged with Flock; ilustraţii: Wikipedia