zile fără cuvinte

. . . : : sâmbătă, pagină ruptă din caiet

Sâmbăta trecută mi-am luat Caietele şi câteva cărţi în braţe şi m-am retras în curtea din spate la cafeaua de dimineaţă târzie.

Nu liniştea, ci refuzul de a mai percepe zgomotul mă spală ca pe o acuarelă astfel încât, pentru o vreme, mă îndepărtez instinctiv chiar şi de muzică, pentru că până şi bariera care mi-o separă în fiecare zi de zgomot, ca şi pe cuvinte de altfel, atârnă acum pe braţul unui solium iar drapajele îi curg pe selă până jos, pe dalele murdare în care citesc scene descompuse de poveşti medievale.

Am răsturnat apoi de-a valma totul în sac, l-am pus pe umăr şi am plecat spre grădina boierului ioanit ţesută împrejurul Bălţii de Piatră secate cândva, parcă la începutul toamnei, dar tot ce-a fost până în sâmbăta aceea şi de atunci încoace a rămas în tăcere; câteva pagini poate începute aici, apoi rupte şi uitate până acum; şi de acum ‘nainte. Doar Bach (cu Arta Fugii) întrezărit în palimpsest, în contralinişte; cuvintele, neclare, alunecă în clarobscur.