subteran (3)*

sau

manual ilustrat de trecut strada – 14

cobor în galerie. zumzetul neoanelor, pe care acum nu-l aud, doar îl văd, virează totul în albastru. e bine, mă gândesc, îmbătrâneşte universul mai greu dacă îi suprascriem migraţia bathocromică.

peretele metalic şi rece se întinde până departe – nu îl pot cuprinde cu privirea – şi împarte lumea în două.

(de câte ori se împarte lumea în două eu am o strângere de inimă şi o problemă de opţiune, chiar dacă nimeni nu mă întreabă nimic.)

vagonetele, cu rumoarea lor gâjâită, opresc la rampele de încărcare, goale de minereu. ne urcăm.

peretele metalic se retrage în mijlocul vagonetului; ceilalţi nu par să observe nimic. înainte să pornim prin galerie, peretele se arcuieşte, este o aripă uriaşă, rotundă, se întoarce şi se închide către sine, este o pleoapă care acoperă retina vibrantă cu tot ce cuprinsese ea până atunci – tot ce văzuse şi auzise – şi se strânge până când se face un tub subţire, drept şi înalt ca un catarg cu velele toate închise în el.

vagonetele se pun deja în mişcare, rampele goale rămân în urmă siluite de aceeaşi lumină palidă, albastră. apuc cu amândouă mâinile catargul în care mocnea zborul şinelor metalice de sub noi, îmi lipesc fruntea de el, cu ochii închişi, ca să văd imaginile ascunse, adunate pentru mine şi pentru călătoria mea de faţa nevăzută (dar văzândă) a zidului şi să ascult muzica închisă acolo pentru mine.

muşc dintr-un măr verde ca un şarpe globular. în tubul metalic răsună strâmt Gotan Project.

* transcriere din Palm m515; posteditare: diacritice şi culoare.