Am primit de la Zaza (cu înştiinţare specială, altfel aş fi aflat mai târziu) o nouă leapşă pe care singură şi-a numit-o “caznă”; lucru simplu nu e, oricum. Am răspuns cum m-am priceput. Flinta cuvântătoare – pe care o plimbă doamna în dosul cuferelor cu bucoavne – având două ţevi, leapşa a ieşit dublă, aşa că urmează să răspund şi la leapşa olfactivă. Pentru moment, foc cu foc, leapşa proustiană a Zazei:
desktop de blogger
Am găsit la Gramo (sigur, mai erau şi prin alte părţi) o imagine cu fundalul pe care lucrează şi mi-am făcut singur o invitaţie, aşa că din memoria ultimelor zile am desprins câteva imagini cu care mi-am schimbat înfăţişarea pe dinlăuntru a cutiei mele cu vorbe* în tonuri sepia, într-o toană trecătoare, după cum se arată. Dar până când mi-o fi voia să-l schimb iar, mă duc să mă spăl pe mâini de culori, cleiuri, cărbune, cretă şi praf adunat din podul cu vechituri şi mă întorc să mă scufund în aerul liniştit, cu aromă de ceai fierbinte, reflexe de mahon şi pământuri arse.
* (a “Linux box”, KDE 3.5.5 on OpenSuse 10.2)
“lacul” – galeria din pod
spre galerie
sau
manual ilustrat de trecut strada – 17
. . . : : privesc:
câteva fotografii de pe malul lacului
. . . : : ascult:
concertele pentru chitară de Vivaldi, o audiţie pe care o aşteptam de câteva zile
. . . : : beau:
un ceai din fructe de pădure, foarte parfumat, îndulcit cu miere (firesc)
M-am pierdut astăzi puţin prin galeria care duce în pod; de fapt mă ascundeam pe acolo de musafiri, de treburi şi de temeri. Pe peretele de paiantă am atârnat în grabă una din fotografiile pe care le-am făcut în plimbarea de pe malul lacului.
peniţă
. . . : : sâmbătă, acum două săptămâni,
ultimele pagini din Caietul Leonardo, pe care le dedic tânărului meu prieten, un dar modest şi întârziat* la aniversarea lui şi un răspuns la aprecierile pe care nu ştiu cât le merit
Săptămâna la sfârşit; capătul zilei şi al puterilor. Lumina, la fel; soarele aproape stins undeva, poate în mijlocul cerului spre care privind nu văd decât o găleată spartă de lumină gri, asfaltică, scursă peste varul şters al desenului grădinii în care m-am oprit. Nici oameni nu mai sunt pe străzi, doar câţiva rătăciţi pe aleile din jurul lacului de unde şi apa s-a retras demult; zgomotele s-au scurs toate printre firele de nisip.
ruliu
sau
manual ilustrat de trecut strada – 16
. . : : în pod,
peretele de paiantă cu amintiri prăfuite
statui
sau
manual ilustrat de trecut strada – 15
. . . : : planşa XXX.a:
. . . : : statui : : . . .
. . . : : planşa XXX.b:
. . . : : detalii statui : : . . .
zile fără cuvinte
. . . : : sâmbătă, pagină ruptă din caiet
Sâmbăta trecută mi-am luat Caietele şi câteva cărţi în braţe şi m-am retras în curtea din spate la cafeaua de dimineaţă târzie.
Nu liniştea, ci refuzul de a mai percepe zgomotul mă spală ca pe o acuarelă astfel încât, pentru o vreme, mă îndepărtez instinctiv chiar şi de muzică, pentru că până şi bariera care mi-o separă în fiecare zi de zgomot, ca şi pe cuvinte de altfel, atârnă acum pe braţul unui solium iar drapajele îi curg pe selă până jos, pe dalele murdare în care citesc scene descompuse de poveşti medievale.
Am răsturnat apoi de-a valma totul în sac, l-am pus pe umăr şi am plecat spre grădina boierului ioanit ţesută împrejurul Bălţii de Piatră secate cândva, parcă la începutul toamnei, dar tot ce-a fost până în sâmbăta aceea şi de atunci încoace a rămas în tăcere; câteva pagini poate începute aici, apoi rupte şi uitate până acum; şi de acum ‘nainte. Doar Bach (cu Arta Fugii) întrezărit în palimpsest, în contralinişte; cuvintele, neclare, alunecă în clarobscur.
subteran (3)*
sau
manual ilustrat de trecut strada – 14
cobor în galerie. zumzetul neoanelor, pe care acum nu-l aud, doar îl văd, virează totul în albastru. e bine, mă gândesc, îmbătrâneşte universul mai greu dacă îi suprascriem migraţia bathocromică.
peretele metalic şi rece se întinde până departe – nu îl pot cuprinde cu privirea – şi împarte lumea în două.
(de câte ori se împarte lumea în două eu am o strângere de inimă şi o problemă de opţiune, chiar dacă nimeni nu mă întreabă nimic.)
fata cu creioane
Întotdeauna mi-am dorit să fiu mai mult decât unul.
Doi, de pildă. Să mă sun dimineaţa devreme şi să mă întreb:
- Ce mai faci?
