Preîmblare neterminată (3)

mişcare în opt părţi

antifonie

partea a treia:

 

t a c t i l o g r a f i i

 

D’âns-de-dimineaţă am purces după velină. Nu mai afli astăzi velina de-altădat’, din piele de viţel* uscată pe-ndelete; dar de ce mă mir?

Mă apucase un dor nu de o velină oarecare, dară de un vellum filigranat, dacă s-ar putea, cu izul caietelor mele noi cu desenul lui Leonardo, pe care să o pot folosi în vechea mea tiparniţă mecanică portabilă. Limpede ca lumina de-nceput a zilei mi-a fost imediat că nu am sorţi de izbândă, aşa că m-am aşezat temeinic la lucru în dosul zeţăriei, pe un butuc mai gros, mai dintăi cu caietul de schiţe pe genunchi; apoi mi-am adus în buricul odăii ştanţele cele vechi, suflând mai înainte tot colbul de pe ele şi m-am pus pe treabă.

Mare mi-a fost bucuria la sfârşit! De-aşa bucurie îmi venea să zbor, aşa că am întins pânze pe una din maşinăriile bătrânului Leonardo şi-am trimis şi-un semn prin aer către mai junele Alberto, fost băiat de prăvălie, şi el, prin ogrăzi de meşteri zugrafi, rugându-l să mă poarte într-un loc cu aer curat şi rarefiat, cum numai el ştie. Ş-am purces.

 

(am păstrat, bineînţeles, hârtia care apare în fotografie)

La întoarcere am pus o fotografie în Caietul Leonardo. Restul fotografiilor (neargentice, dar frumoase) şi velinelor cu care m-am întors din preîmblare trebuie să fie undeva prin sac, le-oi mai căuta vreodată. Nu am luat cu mine la întoarcere aerul pe care îl poţi respira doar acolo şi nici semnele desenate în zăpadă cu cana de ceai, cu degetele, cu picioarele puţin îngheţate în ghete, cu palmele deschise şi fără mănuşi, cu spinarea învelită în hanorac când stăteam întins pe jos cu ochii la norii prin care treceam cu muntele.

* Acum, dacă tot am adus vorba, trebuie să mărturisesc că nu am priceput de ce spun unii şi alţii că “velină” vine (doar) de la velin, adică viţel – cu tot cu englezescul “vellum” – când “L”-ul prelung a întins întotdeauna, în mintea mea, vele pe catarge (cam ca “velum”-ul din latină).