Caietul Leonardo

sau

manual ilustrat de trecut strada – 11

extras din noul meu jurnal pe hârtie,

“Caietul Leonardo”

notă: a fost a doua oară când am ieşit în oraş cu Caietul Leonardo (doar noi doi)

 

M-am aşezat în parc pe una din băncile mele preferate. În viitorul apropiat, când se vor putea face rezervări on-line pentru locuri pe băncile din parc, am să-mi fac un widget pentru desktop care să-mi indice statutul regimului de ocupare şi al rezervărilor pentru banca asta; deocamdată m-am bucurat că am găsit-o liberă.

- Roxiiii!!! Vinooo, că e gata tocăniţa de peşte!

Stă lângă soclul statuii şi se vede că pregăteşte ceva pe el, are o figură preocupată şi mâinile muncesc întruna pe blatul de piatră al micii ei bucătării în aer liber, cred că e ca o bucătărie de vară (cam cum avea bunica în spatele casei) în miez de iarnă, cea mai călduroasă iarnă din ultima vreme.

- Rooxiiiiii!!! Vinoo, că e gata tocăniţa de peeeşteeee!!!

Evident, Roxi nu se grăbeşte, e sătulă, are altă treabă sau pur şi simplu nu există nici o Roxi.

Bunica-remote-control stă pe o bancă de lângă mine, cu mâinile încrucişate pe piept. Îi spune lui Andrei (cel mic, nepotul, de vreo cinci sau şase ani):

- Să nu te urci acolo. Să nu te aşezi pe jos. Să nu te murdăreşti. Să nu le pierzi, vezi că ai trei jucării. Să nu pleci departe. Să nu le strici. Să nu calci pe ele. Să nu-ţi dai jos căciula. Să nu arunci iar cu pietre. Să nu pui nisip pe tine.

A urmat o incredibil de lungă listă de propoziţii care începeau cu “să nu…”, eu am rămas răpus în scurt timp.

Lângă Andrei au apărut apoi trei fetiţe. După ce le-a cântărit atent din priviri, bunica-remote-control i-a spus:

- Andrei, joacă-te cu fetiţele.

Mă aşteptam să spună asta, fetiţele păreau liniştite şi la locul lor, doar că ele nu au părut interesate nici de cele trei jucării ale lui Andrei şi nici de joaca alături de un băiat remote-control-activated, aşa că au plecat repede. După puţin timp, bunica-remote-control-voice-activated întreabă pe un ton vădit revoltat:

- Andrei?! Ce-ai spus??

Nu eram atent, nu l-am auzit pe Andrei ce a spus, se juca în nisip cu excavatorul, camionul şi basculanta, împreună cu un alt băiat de vârsta lui.

- Nimic, i-a răspuns Andrei, dar celălalt băiat l-a trădat fără ezitare (unde e solidaritatea de altădată dintre copii?):

- A spus “măi prostule”!

- Păi pentru că şi el mi-a zis şi şi mai rău, mi-a zis…, mi-a zis…, mi-a zis… “băă…. răule”!

- I-am zis “Bă-sescule”! (Mama băiatului, care stă lângă mine pe bancă, îşi ascunde cu greu râsul.)

- Şi tu eşti un tăricean! i-a întors Andrei “complimentul”.

- Ba nu!

 

 

bonus: două pagini din “Caietul Leonardo” (despre care am să scriu curând); aş fi putut să public fragmentul fără să îl transcriu, dar mi s-a spus că scrisul meu e ilizibil, în plus, spaţiul aici nu mai e nelimitat

. . . : : * : : . . .

La ieşirea din parc am întâlnit un baiat de vreo zece ani care, desi era seara, purta ochelari fumurii; m-am uitat puţin mai atent şi am recunoscut imediat gadget-ul; i-am spus imediat:

- Foarte mişto setul ăsta! L-am văzut în magazin şi îmi pare rău că nu mi-am luat şi eu unul (recunosc că i-am spus asta mai mult aşa, conspirativ, pentru că nu ştiu dacă ar fi avut o mărime potrivită pentru mine) . E chiar foarte mişto!

Purta un set Spy (nu mai ştiu exact ce model) cu ochelari, microfon direcţional şi cască integrată ochelarilor; excelent! Nu cred că este cineva, indiferent de vârsta, care să nu se fi oprit la rafturile cu jucării din supermarket (oricare) şi să nu fi observat şi seturile Spy! Eu nu am putut rezista tentaţiei, am undeva în mine un sertar cu copilăria care se deschide singur întruna!

După ce m-a măsurat din ochi pe deasupra ochelarilor şi s-a asigurat că nu reprezint o ameninţare pentru “misiune”, mi-a zâmbit la rândul lui şi mi-a răspuns scurt: “Da!”

. . . : : * : : . . .

Later edit:

Dimineaţă, rătăcind printre blocuri mute şi case iertate de demolare, am nimerit într-un “loc de joacă pentru copii” (aşa scria pe o tăbliţă). Sunt rare, mici, nereuşite şi încă le datorăm copiilor o grămadă de lucruri (mai bine de jumătate din universul pe care ni-l imaginăm noi că şi-l imaginează ei şi care până la urmă nu e de fapt nici măcar o mică fărâmă); dar mi-am dat seama deodată, atunci şi acolo, copil întârziat-şi-trezit-peste-noapte-om-mare ce sunt, că îmi lipsesc locurile de joacă pentru oameni mari; eu unde aş putea să mă duc să mă joc, de pildă? Adică dacă nu vreau fotbal sau Internet-cafe.

Îmi întinsesem o pânză mare peste câteva case pe care aş fi vrut să le redesenez, doi copaci goi mi-au înnodat un şasiu într-un bătător de covoare; vrăbii, căluţi, cavaleri şi regine mi-au invadat pătura ecossaise pe care o purtam pe sub haină şi mă pregăteam să o întind pe iarbă, iar acum tropăiau pe ea într-un dans spart din gambitul regelui; de mult nu mai scosesem un fluier din buzunar sau chitara din tolba de pe umăr, dar locul ăla nu era al meu, timpul, să nu mai vorbim, le-am luat pe toate, le-am făcut sul, le-am pus la subraţ şi-am plecat morocănos mai departe.