sau
manual ilustrat de trecut strada – 9
1.
Mi-au furat iar antena de la maşină.
O bună audiţie a oricărui post de radio în maşină anulează diferenţele de emisie într-un echilibru confortabil dar indiferent. Indiferenţa, chiar confortabilă, începe să mă rănească. Nu, nu au făcut bine că mi-au furat antena; într-un sens, aspectul mă deranjează.
Fără antenă însă, peisajul se modelează sonor mai puternic, umbrele sonice conturează spaţiul mai bine, clădirile înalte între care semnalul radio se pierde apar şi mai masive, ele obturează soarele şi celelalte vibraţii în acelaşi timp; circul prin străzi înguste şi ecranate iar rezonanţa lor, eliberată de prezenţe ondulatorii parazite (în acest context termenul capătă alte valenţe şi se eliberează de conotaţii peiorative), pune altfel în valoare evenimentele imediate, detaliile locale trăiesc o altă viaţă a formelor nesolarizate, fără contraste puternice, zgomotul străzii e doar zgomotul străzii, fără zgomotele celorlate străzi, cum, pe de altă parte, pieţele largi sunt pline concomitent de lumină şi sunet.
La fel mi-am dat seama că am ajuns să cunosc locurile înguste în care semnalul telefonului mobil se pierde şi pe care le percep ca pe nişte falii sau chei strâmte prin care mă strecor înghesuit în masa de vehicule ca într-un râu greoi de lavă rece.
2.
Modelarea sonoră a spaţiului se instituie încet ca o instanţă independentă definitivă, deşi porneşte dintr-o zonă de subducţie senzorială, îşi răstoarnă abil raportul de cauzalitate, îşi falsifică artizanal un statut de efect şi induce ironic, printr-o mutaţie de culpabilitate, iluzia unei surse de disfuncţionalitate la nivelul celorlalte simţuri, astfel încât, în locul vizualului, pus în discuţie, se insinuează, construit pe structuri generate auditiv, vizualul-posibil.
Hipertrofierea auditivă compensatorie mă face să descopăr peisaje urbane cu totul noi, oraşul creşte în jurul meu într-o formă inedită – pentru că până acum nu o percepeam aşa. Îmi amintesc în treacăt zilele în care ieşeam la lumină după câteva ore de concentrare încordată asupra unei partituri dificile sau, mai recent, după câte o zi şi o noapte de lucru neîntrerupt la calculator, când nu mai puteam focaliza bine imaginile şi auzul, crescând în acurateţe, completa modelarea oraşului din jurul meu iar eu regretam, de cealaltă parte, că nu ştiam să îl ascult aşa de fiecare dată.
Mă plimb pe străduţele mici şi liniştite după ce atât de uşor îngrop zgomotul traficului urban în bulevardul scufundat undeva în spatele caselor şi al copacilor.
Îmi ascult paşii cărora grădinile de dincolo de garduri le sting uşor cadenţa şi rămân celelalte sunete pe care pot deja să le disting: păsările, oamenii vorbind încet în curţile lor sau umblând tăcuţi pe stradă ca într-o bibliotecă prelungă, copii în spatele ferestrelor cu gratii ale şcolii. Trec pe sub clopotniţă; ecoul paşilor se întoarce la mine pregnant, nu mai aud pentru o vreme nimic altceva şi simt construcţia ridicându-se în jurul meu chiar dacă nu o privesc, ştiu că e acolo şi ştiu şi cum, ochiul fixează doar câte un detaliu de tencuială albă sau pavaj de piatră. Centrul bolţii care focalizează zgomotul paşilor îmi atârnă greu, dens, încărcat de chiar trecerea mea, puţin deasupra capului.
Când spaţiul se deschide din nou de partea cealaltă a turnului-clopotniţă odată cu cântecul păsărilor iar contrastul acesta îmi redeschide la prima pagină toate manualele din primele clase de şcoală, sunt aproape sigur că aud până şi lumina soarelui strecurându-se prin coroanele copacilor până pe asfalt printre frunze.
Ajung să reconstruiesc sonic peisajul din reflexia sunetului, ca delfinii. Probabil că doar îl înţeleg altfel decât ei; şi decât oamenii.
3.
Trec prin acelaşi loc prin care am trecut şi ieri, dar care astăzi este cu totul altul: accesul din stradă este de negăsit, ascuns în spatele unor şiruri lungi şi compacte de maşini, lumina diferită diluează şi până la urmă pierde pe fundalul unui cer neobişnuit de roşu clădirea, roşie şi ea, pe care mă aşteptam să o văd acolo, ritmurile sunt altele şi eu privesc scena dintr-un cu totul alt loc; faptul că îmi amintesc aceste lucruri pe care mai pot construi comparaţii şi, bazat pe un set minim de informaţii ca un fel de “idiot’s guide”, formulez nişte diferenţe este deja o performanţă pentru că nu am o bună memorie a locurilor, dar nu pot să nu mă întreb: dacă aş avea-o, la ce mi-ar folosi? să-mi amintesc locuri aflate într-o permanentă schimbare care mă obligă să reiau mereu cunoaşterea de la zero?
4.
Desfăşor, peste o minimă cultură a locurilor, perpetua lor descoperire.
5.
Plouă mărunt; seară; nu şterg parbrizul. Nu am nevoie. Nu pentru că ploaia aşează oricum din nou stropii la locul lor, aceiaşi şi aproape în aceeaşi ordine. Învăţ, de altfel, drumul şiroaielor pe parbriz şi citesc în ele ca în cafea.
Nu pornesc ştergătoarele pentru că nu am nevoie să văd mai bine de-atât. Fixez superficial poziţiile celui din faţa mea şi îmi este de ajuns; coloana de maşini, avansând cu viteza unui cortegiu funebru, cu opriri prelungi şi dese, construieşte în jurul meu un sistem referenţial în care am tentaţia să mă aşez mai comod şi să deschid cartea din care citesc de obicei pe drum, nelipsită din buzunarul de la piept, în timp ce las ploaia să se aşeze în jurul meu pe toate geamurile uşor aburite, ca de adăpost de munte. Îmi doresc o maşină de lemn cu cerdac închis cu sticlă.
Stăm minute în şir; maşinile urcă şi ele în arhitectura strâmtă, de seară, a oraşului, prin care mă strecor înghesuit în masa de vehicule ca într-un râu greoi de lavă rece. Nu pornesc ştergătoarele pentru că nu am nevoie să văd mai bine de-atât.
În plus, oraşul este mai suportabil aşa, în versiunea asta, poantilistă.
