Senin şi deschis tuturor posibilităţilor – cum altfel? – aflându-mă eu în această dimineaţă în faţa calculatorului (senin şi deschis şi el, ca şi mine…), deschid, că tot veni vorba, căsuţele poştale rând pe rând, în ordine aleatoare, fără preferinţe adică, verificând toate mesajele care le populau, democratic, car’ va’zică. În populaţia de mesaje dau peste unul de la văru’ C., cu care nu sunt văr, dar fiindcă din “vere” nu mă scotea cu ani în urmă, în tinereţile noastre amestecate împreună fără a naşte însă vreo comuniune specială, “văru’ C.” i-a rămas numele.
Văru’ C., între timp om mai mult decât respectabil – şi n-am să înşir aici argumentele, ca să nu mă pun în nemeritată umbră şi să-mi nasc niscai complexe – s-a împământenit pe apă, pe o limbă mare de pământ plutitor de peste ocean, pentru raţiuni dincolo de raţiunea acestei discuţii. De acolo îmi scrie el în graiul urmaşilor celor care, la rândul lor, n-au mai suportat greutăţile ţarinei lui Shakespeare (căci de-o vreme aşa îmi trimite el mesajele pe care trebuie să le înţeleagă deopotrivă, democratic, şi mai noii lui veri), următoarele (tălmăcite în graiul nostru): (mai mult…)
