sau
manual ilustrat de trecut strada – 8
zilele trecute*
Avea nişte pantaloni mai roşii decât un foc de armă şi stătea mai crăcănată decât oricare bărbat din metrou, din cauza asta ocupa două locuri, chiar cele de lângă uşile din faţa mea, dar nu părea să-şi facă probleme.
A coborât la prima staţie, dar înainte să poată coborâ toţi, o geantă de antrenor de fotbal s-a insinuat pe după bara de susţinere (am o notă şi despre barele de susţinere, nu reiau) şi a ocupat cu un gest scurt şi hotărât cele două scaune libere de lângă uşile deschise, trăgând după ea, înnodată-n toarte, o mână elegantă, cu manşete albe (şi ghiul auriu), prelungind telescopic o mânecă neagră, fără nici o scamă, de palton bărbătesc care, într-o ultimă încordare, a smuls din mulţimea înghesuită la uşile metroului întregul palton negru, impecabil, cu tot cu bărbatul din el, un bărbat grizonat, cu o tunsoare îngrijită şi aer imperturbabil, despre care aş fi fost tentat să spun că este ceea ce în condiţii normale numim “un bărbat respectabil“. Înainte să se poată dezmetici toţi cei care încercau să coboare şi, în orice caz, cei care sperau să poată urca în vagonul metroului, bărbatul deja se instalase comod pe primul scaun de lângă uşă aşezându-şi alături, pe al doilea scaun, geanta salvatoare; stătea mai crăcănat decât femeia cu pantalonii roşii care tocmai coborâse şi, din cauza aceasta şi a genţii lui, ocupa două locuri, dar nu părea să-şi facă probleme.
Şi-a aranjat cu un gest care părea mai degrabă un tic nervos cravata pe care ar fi vrut să lase impresia că o poartă la gât pe sub fularul de mătase cu model oriental care, în complicitate deplină cu paltonul închis până la gât, ascundea de fapt cu mare grijă bluzonul rosu imprimat cu “fuck-off, bitch!” pe care a uitat să îl schimbe la vestiar.
Deja ezitam, nu ştiam dacă să fiu misogin sau feministă, natura mea interioară se topea într-un dualism ambiguu, într-un vagon alăturat, decorat cu graffitti şi panouri publicitare ale unei agenţii de turism vieneze, Jung savura momentul frecându-şi mâinile de plăcere, când la următoarea staţie metroul a fost inundat de un val de treninguri roşii. Omuleţii care le purtau vorbeau strident şi mult şi se înghesuiau printre noi. M-am uitat spre cele două scaune din faţa mea dar erau goale, bărbatul în palton negru dispăruse şi se topise cu bluzonul lui cu tot în treningurile roşii care se risipeau încet printre călători. Până la staţia următoare nu mai erau în jurul meu decât o mulţime de haine gri, din care se scursese tot sângele odată cu refluxul treningurilor roşii, atârnând pe umeraşe tăcute şi inegale care se legănau încet după mişcările vagonului – suspectam un vals şchiop, de subducţie, indescifrabil, undeva pe aproape.
Eu, în picioare printre hainele gri, scriam în Palm ce avea să se întâmple mai departe.
________________________
* Aceeaşi notă ca cea de la ultima însemnare din Manual… : “Pierdusem din nou şi însemnările astea printre fişierele editate pe Palm; doar una din formele de absenţă; decid să păstrez subtitlul blog-ului, proustian sau nu.”
