… le doresc tuturor celor care trec pe aici.

sau
manual ilustrat de trecut strada – 10
Mi-au furat iar antena de la maşină în dimineaţa asta chilugă, mi-au retezat-o şi mi-au lăsat maşina cheală. Eram sigur că am mai scris despre asta dar nu reuşesc să găsesc unde, aşa că voi rescrie totul de la început.
Trupe de desant au debarcat din remorcile tractoarelor, batalionul de motorizate cuprindea macarale, nacele telescopice şi berbeci uriaşi, la capete cu drujbe zumzăitoare în braţe păroase articulate direct pe câteva interjecţii. Teii înalţii, bătrâni, cu nişte coroane imense au rămas ciuntiţi la sfârşitul unui episod schilod dintr-un film cu scenariu prost, apocaliptic. Praful s-a ales din bruma noastră de noţiuni echilibrate despre natura imediată.

După episodul ăsta a trebuit să mă ascund o vreme de indivizi suspecţi, voluntari şi violenţi care pândeau, cu maşini de tuns electrice, prin holuri şi pe la colţurile blocurilor, ca să îi radă în cap pe trecători.
Peisajul depinde fragil de colecţii întregi de detalii; când colecţiile sunt trunchiate, nimic nu mai e ca înainte.

Ştii că te duci seara să te odihneşti puţin, scufunzi totul treptat în întuneric, dar dimineaţa soarele nu mai e acolo unde – sau aşa cum – l-ai lăsat, copacii sunt drepţi şi despuiaţi ca nişte cadeţi la înrolare, păsările nu mai cântă ci sună a obuze, îţi vine să te arunci pe burtă când le auzi şi iţi dai seama că este imposibil să mai reconstitui ceva, umblii cu tălpile înfăşate, calci pe cioburi. Casant. Fragil şi ireversibil cadrul ăsta. Mă întorc să schiţez naturi moarte, caietul de desen este pe scaunul aplecat într-o parte şi plutind în derivă.

Astăzi – dimineaţă chilugă – mi-au furat iar antena de la maşină.
(portret)
Toate cuvintele pe care mi le-a spus acolo au rămas prizoniere în spatele mesei, destul de departe de mine, unde stătea şi el.
Nu părea să mi se adreseze, dar de la o vreme senzaţia că îmi vorbea în gând atunci când privea în altă parte devenea tot mai pregnantă, nu mai puteam face altceva decât să încerc să îi fixez ochii, să îi opresc ezitările în locul ăla unde eram, unde se oprise şi el dar nu ştia, să îl pândesc, să îl pescuiesc din glissando şi să încerc până la urmă să înţeleg ce vroia să-mi spună. Stătea cufundat în gulerul înalt şi moale, picat din cer în desişul pufos al unei păduri în care se înfăşurase-n grabă. Era încă un copil, părul blond îi fugea în toate părţile aproape la fel ca gândurile şi îi strălucea în privire o lumină vie, o tensiune răzvrătită şi de-abia strunită ca o pasăre prinsă în palme. Căuta într-una ceva. Umbrele oamenilor alunecând printre noi, ochii mei care, nici ei, nu au putut niciodată rămâne îndelung fixaţi pe un detaliu, pradă unui instinct pe care încă nu mi-l explic presărau între secvenţe scurte evadări; într-una din ele s-a făcut nevăzut, cred că am simţit în aer ceva ca un arc voltaic.

Nu i-am putut spune nimic, nici în gând, nu găseam nici un cuvânt pentru el, l-am desenat în tot timpul ăsta.
“Altădată” este o formă întărziată de “astăzi“. Mă aşezasem atunci – o formă de prezent îndepărtat – să scriu şi, pentru că nu puteam lega nici măcar două cuvinte, le-am dezlegat pe toate şi am desenat la întâmplare din ele. Mi-am amintit într-o “altă-zi” de hârtia desenată. “Altă-zi” este “astă-zi”.

sau
manual ilustrat de trecut strada – 9
1.
Mi-au furat iar antena de la maşină.
O bună audiţie a oricărui post de radio în maşină anulează diferenţele de emisie într-un echilibru confortabil dar indiferent. Indiferenţa, chiar confortabilă, începe să mă rănească. Nu, nu au făcut bine că mi-au furat antena; într-un sens, aspectul mă deranjează.
Fără antenă însă, peisajul se modelează sonor mai puternic, umbrele sonice conturează spaţiul mai bine, clădirile înalte între care semnalul radio se pierde apar şi mai masive, ele obturează soarele şi celelalte vibraţii în acelaşi timp; circul prin străzi înguste şi ecranate iar rezonanţa lor, eliberată de prezenţe ondulatorii parazite (în acest context termenul capătă alte valenţe şi se eliberează de conotaţii peiorative), pune altfel în valoare evenimentele imediate, detaliile locale trăiesc o altă viaţă a formelor nesolarizate, fără contraste puternice, zgomotul străzii e doar zgomotul străzii, fără zgomotele celorlate străzi, cum, pe de altă parte, pieţele largi sunt pline concomitent de lumină şi sunet.
La fel mi-am dat seama că am ajuns să cunosc locurile înguste în care semnalul telefonului mobil se pierde şi pe care le percep ca pe nişte falii sau chei strâmte prin care mă strecor înghesuit în masa de vehicule ca într-un râu greoi de lavă rece.
Senin şi deschis tuturor posibilităţilor – cum altfel? – aflându-mă eu în această dimineaţă în faţa calculatorului (senin şi deschis şi el, ca şi mine…), deschid, că tot veni vorba, căsuţele poştale rând pe rând, în ordine aleatoare, fără preferinţe adică, verificând toate mesajele care le populau, democratic, car’ va’zică. În populaţia de mesaje dau peste unul de la văru’ C., cu care nu sunt văr, dar fiindcă din “vere” nu mă scotea cu ani în urmă, în tinereţile noastre amestecate împreună fără a naşte însă vreo comuniune specială, “văru’ C.” i-a rămas numele.
Văru’ C., între timp om mai mult decât respectabil – şi n-am să înşir aici argumentele, ca să nu mă pun în nemeritată umbră şi să-mi nasc niscai complexe – s-a împământenit pe apă, pe o limbă mare de pământ plutitor de peste ocean, pentru raţiuni dincolo de raţiunea acestei discuţii. De acolo îmi scrie el în graiul urmaşilor celor care, la rândul lor, n-au mai suportat greutăţile ţarinei lui Shakespeare (căci de-o vreme aşa îmi trimite el mesajele pe care trebuie să le înţeleagă deopotrivă, democratic, şi mai noii lui veri), următoarele (tălmăcite în graiul nostru): (mai mult…)
Pentru prima oară – cred – beau un pahar de vin la micul dejun.
Partea cu vinul este destul de clară. Micul dejun pare să pună nişte probleme în acest context, dar dacă micul dejun
atunci problema pierde din gravitate. (mai mult…)
Nu ştiu ce titlu să aleg pentru textul acesta. Căutam printre cărţi, caiete şi hârtii răvăşite câteva însemnări despre timp.
Printre tot felul de lucruri rătăcite, am găsit nişte cărbune de desen mai vechi printre lucrurile aduse cândva de acasă, atât de vechi încât am luat un bloc (tot vechi) de desen, am aprins o lumânare şi am desenat la întâmplare prima scenă pe care mi-au căzut ochii: vraful de cărţi, caietele şi hârtiile răvăşite de pe biroul meu.

Am căutat (nu foarte atent) pe Internet fotografii cu grâu pus la încolţit anul acesta, în noaptea Sfântului Andrei, dar nu am găsit. La fereastra mea, grâul pe care l-am pus a crescut foarte frumos, are acum vreo douăzeci de centimetri şi m-am interesat, nu e de la încălzirea globală.
Nu ştiu cât să cred şi cât să sper, dar visez deja la un an rodnic.
Iată o fotografie cu grâul arhicultorului:

sau
manual ilustrat de trecut strada – 8
zilele trecute*
Avea nişte pantaloni mai roşii decât un foc de armă şi stătea mai crăcănată decât oricare bărbat din metrou, din cauza asta ocupa două locuri, chiar cele de lângă uşile din faţa mea, dar nu părea să-şi facă probleme.