subteran

sau

manual ilustrat de trecut strada – 7

mijlocul lui octombrie*

Poartă ghete de baschet albe, decorate pe glezne cu un cap solarizat de fată blondă şi legate cu şireturi roz, are ciorapi fini de culoarea pielii şi o fustă verde închis bufantă, iar peste toate o haină sobră, cu linii simple, bătrâneşti, maro închis. Este tânără, are o figură atrăgătoare, frumos trasată, stă aşezată pe o banchetă în faţa mea în metrou şi citeşte foarte atentă, încordată chiar, “Totul despre sex”, carte pe care a scos-o dintr-o pungă de hârtie imprimată McDonalds.

Lângă mine, o blondă îmbrăcată în roz, ca pentru discotecă, cu buricul la vedere, vociferează alert, în cascade acute de curcă şi puţin în falset, povestindu-i fără întrerupere ceva partenerului ei îmbrăcat ca pentru stadion.

Aerul irespirabil are ceva dintr-un cuib de reptilă.

. . . : : * : : . . .

Construcţiile sintactice cu mai mult de trei-patru cuvinte sunt o capcană, profesorul meu de estetică avea şi partea lui de dreptate (nu prea mare). În continuare mă urmăresc semne de incomunicare: cerşetorul care bălmăjeşte ceva plimbându-se printre noi, mesajele indescifrabile ale mecanicului pe care aproape că le aud în difuzoare dar nu le pot înţelege.

Schimb peronul şi urc din nou în metrou. Vagonul e gol. Deasupra scaunelor, pe o bară de susţinere**, atârnă un prezervativ folosit; plin; nimeni nu observă sau nu pare să fie deranjat sau surprins; uşile sunt acoperite de graffiti. Îmi actualizez noţiunea de normalitate şi continui să scriu, mă opresc doar când ies la suprafaţă, unde mă inundă lumina.

Alb. Peisajul e altul. Şi verde.

Suprafaţa pământului împreună cu tot ceea ce poartă ea se mai învârte puţin cu mine, ca un ac magnetic încă nestabilizat; în subteran traseele sunt orientate altfel, geografia cuantică îmi reprimă reacţiile primare iar microclimatul îmi oprimă fiziologia; îmi amintesc cum încercam cândva să inspir doar aerul curat şi să îmi încetinesc metabolismul în mediile nocive; acum mă simt ca o staţie de epurare în degradare ireversibilă, condamnat să reţin noxele ca un filtru imposibil de curăţat.

Primul contact – şocant – cu punctele cardinale şi orientarea unică după soare îmi produce un turbion somatic, îmi induce o giraţie aberantă în primele momente, din care îmi revin cu greu, cam în acelaşi timp în care cristalinul se adaptează la lumina zilei; problemele de focalizare persistă însă; marcată de propria reconstrucţie cerebrală a percepţiei superficiale din spectrul vizibil, natura fovă mă îmbie să mă bucur de ceea ce mă înconjoară într-o manieră virată idilic. Accept.

________________________

* Pierdusem din nou şi însemnările astea printre fişierele editate pe Palm; doar una din formele de absenţă; decid să păstrez subtitlul blog-ului, proustian sau nu.
** “După urcarea în tren, călătorii trebuie să-şi asigure stabilitatea în timpul mersului, folosind barele de susţinere şi fără a se sprijini de uşi.” (Extras din regulamentul Metroului; e singurul pasaj despre barele de susţinere, nu scrie nimic mai mult despre poziţii sau atitudini cu excepţia menţiunii legate de sprijinirea de uşi – puţin frustrant, dar precaut.)