manual ilustrat de trecut strada – 4

În dimineaţa asta în care soarele tăvălit în lungul străzilor, printre casele vechi îmbrăcate în iederă, arde în flăcări roşii încremenite fără vânt în coroanele copacilor iar eu mă strecor printre fire de funigei cu sacul în spate, simt nevoia să mă îmbrac în albastru pepit.

 

 

Nu am mai lucrat nimic în ultimele zile şi aş fi vrut să încep un nou text aici pe care să îl numesc “pagini intenţionat lăsate albe”.

parafraza îmtâi (la Wittgenstein):

Despre ceea ce nu am putut scrie, am tăcut; vreme de câteva zile.

Paradigma apofatică cu care Witgenstein îşi încheie Tractatul Logico-Filosofic conturează în aceeaşi manieră un praxis în zona în care discursul de orice natură nu (prea mai) răzbate.

Admirabilă dezvoltarea simfonică, pe un substrat formal minuţios structurat (până la subcapitole de rangul patru, numerotate aproape cazon), în şapte părţi (mai puţin simfonic, dar nu mai puţin bogat în conotaţii, de pildă în sfera apofatică chiar, cu irizaţii mistico-teologice, dacă privim mai atent cel puţin secţiunea a şaptea), până la a reduce ultima parte la o singură propoziţie: dictonul (să îi spun apoftegma?) de care vorbeam (”Wovon man nicht sprechen kann, darüber muß man schweigen.”).

Notă: eu scriu asta în ceasul al doisprezecelea din ziua a şaptea.

Tăcerea are rigorile şi valenţele ei introspective, îşi construieşte propriile structuri cognitive în plan contemplativ şi un discurs propriu interogativ chiar dacă scufundat într-o formă (oarecare) de linişte. Îmi lipseau deja perioadele mele de tăcere din lungul şir de zile desenate tremurat pe fundalul unui zgomot continuu, perioadele în care articulam un cuvânt sau lăsam o linie în urmă doar scuturat din vârful pomului în care uitam de mine. Mi s-a făcut sete.
M-am întors la tăcere.

parafraza a doua (tot la Wittgenstein) :

Lucrul în arhitectură – asemenea celui în filosofie, în multe privinţe – este cu adevărat mai mult lucrul asupra sinelui. Asupra propriei concepţii. Asupra modului în care vezi lucrurile.

Mi se întâmplă câteodată să mai pierd atât sensul, cât şi ordinea lucrurilor; întâmplarea devine atât de repede normalitate încât, aşezat la marginea – să îi spun – propriei istorii recente, mă trezesc derutat.

Termene scurte pentru sarcini mărunte şi întotdeauna mai multe cu cel puţin trei decât ceea ce aş putea finaliza în termenul dat şi, de partea cealaltă, dorul de recul; şi de linişte. Când ajung să adun participii trecute, să închid capitole şi de fapt să bifez pe liste interminabile nu fac decât să amăgesc nişte criterii malformate pentru că suprafeţele mari desenate nu sunt proiecte, numărul mare de pagini nu sunt documente şi liniile interminabile sunt doar un trist loc de semne.

M-am oprit pentru câteva zile; l-aş numi

paradoxul la parafraza a doua:

nu am mai lucrat nimic, ca să pot lucra ceva.