Am parcurs zilele trecute, cu o curiozitate nostalgică de care nu m-am mai ferit, cel puţin în sinea mea, un volum(aş) de îndrumare artistică adresat publicului larg (căruia regresiv simţeam cum uneori încep să-i aparţin); cartea, pe lângă informaţia brută, (destul de săracă, pusă puţin cu furca şi nu întocmai convingătoare sau suficient argumentată chiar şi în limitele autoimpusului minimalism editorial,) conţinea pentru mine, de fapt, o bogată colecţie de trimiteri către volume parcurse anterior, peste care s-a aşezat în memoria mea (oarecum volatilă) o nepermisă ceaţă, lăsând totuşi loc cel puţin unor comparaţii, porniri sensibile, să spunem, sau artistic revival (urmare directă: câteva plimbări cu caietul de schiţe prin oraş).
Nu despre acest aspect am vrut să scriu totuşi, ci despre un pasaj care chiar mi-a atras atenţia şi în care se vorbea despre maniera de a desena animalele (un subiect drag mie în ultima vreme şi întreţinut şi de vizitele recente la grădina zoologică, în paralel cu observaţiile regresiv-primitive pe care nu m-am obosit să mă întreb ce anume, din realitatea care mă înconjoară, mi le alimentează).
