(“noli tangere circulos meos!”)
Mulţime de oameni pe stradă, mă strecor cu greu printre ei, de-abia reuşesc să privesc exponatele, obiectele sau, simplu, locurile. De undeva dintre picioarele celor pe care mă străduiam să îi feresc în timp ce îmi făceam loc printre ei, o fetiţă a strigat spre mine: “nu călca pe casa mea!”. M-am oprit şi am căutat-o mai atent printre oamenii de pe stradă, am găsit-o la doi paşi de mine, aşezată pe asfalt printre pantofii, ghetele, saboţii, sandalele, bocancii, rolele, skate-board-urile, bicicletele şi picioarele goale care alergau în toate părţile în jurul ei, îşi construia visul. Cineva i-a dat câteva crete colorate şi i-a spus ca poate desena casa visurilor ei acolo, în mijlocul străzii, pe asfalt, a crezut asta şi a început. M-am oprit, m-am aplecat şi i-am cerut iertare şi am început să vorbim despre casa ei. Nu improviza superficial ceva ca o colecţie de linii, aşa cum am fi tentaţi să spunem despre copiii care nu au noţiuni suficiente şi doar exersează o abilitate în formare; universul ei care pornea de acolo, de pe bucata ei de asfalt, avea o coerenţă a lui, o structură proprie în care aveau loc cei dragi ei, natura, jocul, culoarea, aveam loc şi eu pentru că am întrebat-o şi mi-a arătat unde şi cum era pregătită să mă primească.
Exerciţiul 1: suprapuneţi acum peste ultima imagine descrisă pe aceea a traficului dintr-o zi obişnuită, din acelaşi loc; adăugaţi treptat toate valorile rămase şi explicaţi cum supravieţuiesc acestea.
Exerciţiul 2: faceţi acordul subiectului cu impredictibilul, în cazul în care acordul există, şi treceţi enunţul la timpul viitor; imaginaţi-vă scena şi (de)scrieţi ce vă trece prin cap (anulaţi-vă cenzura, oricum realitatea va face o treabă mai bună).
Mă uit pe asfalt în timp ce merg prin oraş, caut desene şi forme ascunse în tot ce întâlnesc în calea ochilor: pete pe trotuar, pietre în forme deosebite, frunze trunchiate, umbre neaşteptate, contururi insolite ascunse în forme comune ca atunci când eram mic şi mă străduiam să nu strivesc din neatenţie ceva în drumul meu iar uneori mă opream să desenez ce vedeam. Tocmai am trecut pe lângă o umbră de pisică adormită, apoi pe lângă chipul unui pelerin trist, o lăută spartă, un bonom jovial, o femeie surdă (poate nu e surdă ci poartă doar haine mai puţin obişnuite, poate flamande), un leu la pândă, un copac japonez, un urs cu cap de câine, o lebădă, un bonsai şi încă mai merg.
