(“noli tangere circulos meos!”)
Mulţime de oameni pe stradă, mă strecor cu greu printre ei, de-abia reuşesc să privesc exponatele, obiectele sau, simplu, locurile. De undeva dintre picioarele celor pe care mă străduiam să îi feresc în timp ce îmi făceam loc printre ei, o fetiţă a strigat spre mine: “nu călca pe casa mea!”. M-am oprit şi am căutat-o mai atent printre oamenii de pe stradă, am găsit-o la doi paşi de mine, aşezată pe asfalt printre pantofii, ghetele, saboţii, sandalele, bocancii, rolele, skate-board-urile, bicicletele şi picioarele goale care alergau în toate părţile în jurul ei, îşi construia visul. Cineva i-a dat câteva crete colorate şi i-a spus ca poate desena casa visurilor ei acolo, în mijlocul străzii, pe asfalt, a crezut asta şi a început. M-am oprit, m-am aplecat şi i-am cerut iertare şi am început să vorbim despre casa ei. Nu improviza superficial ceva ca o colecţie de linii, aşa cum am fi tentaţi să spunem despre copiii care nu au noţiuni suficiente şi doar exersează o abilitate în formare; universul ei care pornea de acolo, de pe bucata ei de asfalt, avea o coerenţă a lui, o structură proprie în care aveau loc cei dragi ei, natura, jocul, culoarea, aveam loc şi eu pentru că am întrebat-o şi mi-a arătat unde şi cum era pregătită să mă primească.
