Mă pregătisem să abordez aici astăzi, după o neplănuită pauză, un alt subiect, însă am trăit o experienţă (indirectă, să spunem, dar puternică, chiar şocantă) care mi-a răsturnat oricum pespectivele – nu pentru prima oară – şi, cu toate ezitările care încă mă bântuie, m-am hotărât să scriu despre asta. Motive care s-ar putea să ajungă în final lesne de înţeles mă împiedică să fiu foarte explicit, dar nu mă pot opri să nu trântesc în formă brută, măcar axiomatic câteva impresii decupate dintr-o relatare de gradul zero (în sens bartheian).
M-am revăzut astăzi, după o perioadă destul de lungă, cu un prieten; îi pot spune aşa, vasalitatea îşi permitea, de pildă, atribuiri transgresive, aşa că îl pot numi la rândul meu prieten pe prietenul prietenului meu; în plus, ne revedem de fiecare dată cu drag şi, în ciuda faptului că istoria noastră comună este practic foarte aproape de o nevinovată născocire, am petrecut ore în şir împreună în povestiri fără sfârşit sau dezbateri aprinse agrementate în limite rezonabile şi cu mici plăceri bărbăteşti (există noţiunea?) pe care nu ne ostenim să ni le reprimăm.
