manual ilustrat de trecut strada – 5

fără urmbre*

Nu ne vorbim, nu ne atingem, nu ne cunoaştem, nu facem valuri şi nu lăsăm umbre. Plutim cu toţii la suprafaţă şi nu ştim ce se află în adâncuri.

Cu câteva reflexe de interpretare tot m-am înarmat, de exemplu pentru aisberguri răstorn proporţia, pentru muzică răstorn acordurile, pentru forme în general răstorn imaginea şi ochiul meu (se spune că) face asta în permanenţă fără să îmi mai dea seama.

Acum însă mă aflu răsturnat în stradă într-o lumină gri şi mă plimb printre periscoape.

* nu este o greşeală, este o rezonanţă anagramatică explicită

manual ilustrat de trecut strada – 4

În dimineaţa asta în care soarele tăvălit în lungul străzilor, printre casele vechi îmbrăcate în iederă, arde în flăcări roşii încremenite fără vânt în coroanele copacilor iar eu mă strecor printre fire de funigei cu sacul în spate, simt nevoia să mă îmbrac în albastru pepit.

 

 

Nu am mai lucrat nimic în ultimele zile şi aş fi vrut să încep un nou text aici pe care să îl numesc “pagini intenţionat lăsate albe”.

d’ale gurii

Cresc în densitate, intensitate, greutate şi tensiune, prin blogosferă, tag-uirilile (straşnic cuvânt, să-i zicem indexări interogative, deşi sunt mai mult vocative, dar un fel de indexări tot sunt, inclusiv în rudimentarul înţeles al arătării cu degetul). Am primit recent o invitaţie de la Vio, ca şi când nu mi s-ar face suficientă foame (şi poftă) citindu-i textele. Strâng cureaua (văd că mai merge), poftesc şi scriu; poftesc:

anatomoliza

Am parcurs zilele trecute, cu o curiozitate nostalgică de care nu m-am mai ferit, cel puţin în sinea mea, un volum(aş) de îndrumare artistică adresat publicului larg (căruia regresiv simţeam cum uneori încep să-i aparţin); cartea, pe lângă informaţia brută, (destul de săracă, pusă puţin cu furca şi nu întocmai convingătoare sau suficient argumentată chiar şi în limitele autoimpusului minimalism editorial,) conţinea pentru mine, de fapt, o bogată colecţie de trimiteri către volume parcurse anterior, peste care s-a aşezat în memoria mea (oarecum volatilă) o nepermisă ceaţă, lăsând totuşi loc cel puţin unor comparaţii, porniri sensibile, să spunem, sau artistic revival (urmare directă: câteva plimbări cu caietul de schiţe prin oraş).

Nu despre acest aspect am vrut să scriu totuşi, ci despre un pasaj care chiar mi-a atras atenţia şi în care se vorbea despre maniera de a desena animalele (un subiect drag mie în ultima vreme şi întreţinut şi de vizitele recente la grădina zoologică, în paralel cu observaţiile regresiv-primitive pe care nu m-am obosit să mă întreb ce anume, din realitatea care mă înconjoară, mi le alimentează).

criterii imposibile

• să fie dimineaţă, însorită chiar dacă e mai rece, o dimineaţă de toamnă de pildă, când lumina soarelui nu e albă;
• să nu fie prea târziu, dar să se fi întamplat deja ceva, orice, oricât de mic, oricât de puţin, care să netezească pe frunte seninătatea unui lucru împlinit;
• agenda încărcată, care dă, nu-i aşa?, sensul vieţii de zi cu zi (sau era altul?) să nu scape totuşi de sub control şi să permită o pauză de cafea;

manual ilustrat de trecut strada – 3

(“noli tangere circulos meos!”)

Mulţime de oameni pe stradă, mă strecor cu greu printre ei, de-abia reuşesc să privesc exponatele, obiectele sau, simplu, locurile. De undeva dintre picioarele celor pe care mă străduiam să îi feresc în timp ce îmi făceam loc printre ei, o fetiţă a strigat spre mine: “nu călca pe casa mea!”. M-am oprit şi am căutat-o mai atent printre oamenii de pe stradă, am găsit-o la doi paşi de mine, aşezată pe asfalt printre pantofii, ghetele, saboţii, sandalele, bocancii, rolele, skate-board-urile, bicicletele şi picioarele goale care alergau în toate părţile în jurul ei, îşi construia visul. Cineva i-a dat câteva crete colorate şi i-a spus ca poate desena casa visurilor ei acolo, în mijlocul străzii, pe asfalt, a crezut asta şi a început. M-am oprit, m-am aplecat şi i-am cerut iertare şi am început să vorbim despre casa ei. Nu improviza superficial ceva ca o colecţie de linii, aşa cum am fi tentaţi să spunem despre copiii care nu au noţiuni suficiente şi doar exersează o abilitate în formare; universul ei care pornea de acolo, de pe bucata ei de asfalt, avea o coerenţă a lui, o structură proprie în care aveau loc cei dragi ei, natura, jocul, culoarea, aveam loc şi eu pentru că am întrebat-o şi mi-a arătat unde şi cum era pregătită să mă primească.

manual ilustrat de trecut strada – 2

(persistenţă)

Stau întins în pat. Mâinile peste frunte îmi miros încă a oxid metalic de la corzile chitarei în timp ce liniştea îmi sună acut în urechi ca un flageolet al transformatoarelor din spatele blocului.

Persistenţa mirosului de muzică mă întoarce la sala din vechea şcoală de arte unde cântam la pian singur ca într-un teatru abandonat; pianul era uşor dezacordat, dar avea în special mecanismul pedalei de rezonanţă uzat, pâsla nu mai călca pe corzi atât de ferm iar jocul meu pe claviatură lăsa o trenă prelungă în urma fiecarei fraze. Sunetele, cu un halou de catedrală scufundată, evadau haotic şi se risipeau prin uşile deschise ale celorlalte săli pustii de epavă, prin coridoarele goale, răsunând prelung şi după ce degetele se ridicau de pe clape. Am observat chiar că atunci când le ridicam uşor, mecanismul surdinei se înţepenea în drumul lui mai repede şi efectul de rezonanţă era mai amplu, aşa că ajungeam să ies uşor, în vârful degetelor, de pe claviatură, n-aş fi vrut să o trezesc; purtam rezonanţa cu mine mult timp după aceea atârnându-mi de hainele care mă învăluiau ca o surdină uzată.

Aceeaşi persistenţă.

9 – 10 minute

14:45

Am primit de la Vio invitaţia să scriu fără întrerupere timp de 9 minute, în plus, într-un simultan; nu am apucat să studiez regulile sau altceva, dar imediat am facut conexiunea cu prietenul meu din copilărie, S.

manual ilustrat de trecut strada – 1

(prima zi de şcoală)*
9:02

Dimineaţa a început abrupt, dar liftul m-a oprit lin la parter astfel încât să nu vărs iar cafeaua pe pantaloni.

Soarele curge în lungul străzilor prin tuburi lungi şi deschise de flaut primitiv; mă bucur vag de zgomotele dimineţii şi acordurile audiţiei nocturne care-mi persistă inexplicabil, repetitiv în memorie, obsesiv dar nevinovat, până când ochii încă neadaptaţi la culoare îşi refac alfabetul intern.

Ora de platitudini

Mă pregătisem să abordez aici astăzi, după o neplănuită pauză, un alt subiect, însă am trăit o experienţă (indirectă, să spunem, dar puternică, chiar şocantă) care mi-a răsturnat oricum pespectivele – nu pentru prima oară – şi, cu toate ezitările care încă mă bântuie, m-am hotărât să scriu despre asta. Motive care s-ar putea să ajungă în final lesne de înţeles mă împiedică să fiu foarte explicit, dar nu mă pot opri să nu trântesc în formă brută, măcar axiomatic câteva impresii decupate dintr-o relatare de gradul zero (în sens bartheian).

M-am revăzut astăzi, după o perioadă destul de lungă, cu un prieten; îi pot spune aşa, vasalitatea îşi permitea, de pildă, atribuiri transgresive, aşa că îl pot numi la rândul meu prieten pe prietenul prietenului meu; în plus, ne revedem de fiecare dată cu drag şi, în ciuda faptului că istoria noastră comună este practic foarte aproape de o nevinovată născocire, am petrecut ore în şir împreună în povestiri fără sfârşit sau dezbateri aprinse agrementate în limite rezonabile şi cu mici plăceri bărbăteşti (există noţiunea?) pe care nu ne ostenim să ni le reprimăm.

Bucureşti

Am primit de la Lucia invitaţia de a scrie despre Bucureşti şi astăzi mi-am spus că ar fi totuşi timpul să fac asta. În principiu trebuie să dau nişte răspunsuri punctuale, dar vreau să pornesc de la câteva precizări.

surpriză pentru contabil

Am auzit că există un test de imaginaţie în care ţi se cere să reconstitui conţinutul poşetei unei doamne / domnişoare. (Dă această propoziţie dovadă de misoginism? Şi dacă da, atunci îmi va creşte brusc traficul pe blog, cum ar spune, de pildă, Vio sau Kawakawa, doar pentru că am scris cuvântul? Dar dacă-l scriu de două-trei ori la rând? – Gata, am terminat.)

Eu propun alt test similar (nu îi caut o categorie): reconstituirea conţinutului buzunarelor şi diverselor compartimente din maşina unui domn / cavaler (acesta ar fi omonimul termenului de domnişoară? qualified help needed! “domnişor” îmi sună desuet, în dicţionar este trecut la “popular” probabil pentru că hil. de la hilar nu au); mă refer aici la portiere, torpedou, parasolare cu sau fără oglindă, capacul de la oglinda din parasolar în cazul în care aceasta există, buzunarele spătarelor, grilele de ventilaţie, panoul de siguranţe cu acces din habitaclu, scrumierele nefumătorilor, suportul de casete – cine mai ascultă astăzi muzică de pe casete? – locul de sub volan căruia nu ştiu cum să-i spun, husele scaunelor acolo unde există, ca să nu mai vorbim de portbagaj, compartimentul roţii de rezervă sau alte locuri mult mai subtile unde se ascund, de pildă, detectoarele de radar sau substanţele de o anumită natură, cum am citit pe undeva şi nu, nu e vorba despre motorină.

iubitor de artă, colecţionez liposculpturi

Traficul nu iartă! Te forţează, odată ieşit în lume, să muşti cu toată gura din savoarea care te înconjoară fără preaviz.

Cele mai incitante amintiri din trafic sunt, evident, acelea acumulate în perioadele pe care maşina mea şi le petrecea în concediu plătit (la băi, recuperare, corecţie, revizie, diagnoză…). Maşina mă privează, între altele, de cura de mers pe jos, de cros, de sprint (la care aveam şi mici recorduri personale), de calmul meu englezesc, de galeria mobilă de parfumuri franţuzeşti şi de contactul direct cu socialul după cum socialul adesea mi-a reproşat; dar îmi scapă, din când în când, câte-o delicatesă, suficient cât focul să rămână mocnit şi revolta să nu izbucnească.

“supărat,…”*

*am citat din maneaua cu acelaşi nume cântată (cel puţin) de Adi De La Vâlcea – cu link-ul ăsta “mă rup în trafic” – aceea la începutul căreia el a uitat să pună ghilimelele de rigoare şi s-a trezit cu un mic scandal de plagiat; de ce se miră lumea când ajunge la “maniere de maniele” sau la limitele domnului Moculescu, între altele, nu ştiu; am pus la păstrare însă în cutiuţa mea de tipsentrix şmecheria (acelaşi link) cu saxofonul “adevărat”, nu “din orgă”, cu care şi-ar fi proiectat numitul Adi piesa în plinul frezei lipicioase a muzicii pop; îl şi vedeam pe Moculescu strigând din sală “blow it, man!”

Vorbind despre o parte dintre partenerii mei, nu ştiu ce le-ar lipsi şi cât pentru a putea lăsa măcar o uşoară iluzie de profesionalism. Cred că o ureche cu adevărat deschisă (şi nici măcar muzicală) ar fi suficient.