Cişmigiu – partea întâi

..:: mă aflu în:

fosta bibliotecă publică din Cişmigiu; un loc despre care nu ştiu câţi îşi mai amintesc aşa şi unde nu ştiu câţi au cerut cărţi în cursul plimbărilor prin parc; nici eu nu-mi amintesc dacă am citit vreodată aici o carte

..:: ascult:

muzică veche; acum ascult un altfel de Adagio, cu Enrico Massias; cred că este aceeaşi muzică pe care o ascultam când aici încă era bibliotecă publică; în afara copacului din mijlocul terasei (care este acum închisă) în jurul căruia a crescut acoperişul sub care au crescut deja “termopane” (termopanele fiind acel rău primar, ca un fel de ciupercă sau carie, care i se poate întâmpla unei case vechi); muzica este destul de tare, astfel încât de aici nu se mai aude cealaltă muzică veche care m-a inundat prin surprindere când am intrat în parc, tangourile argentiniene; parcul de la începutul secolului trecut, aşa cum îl ştiu toţi, prin care bântuiam eu, bântuit la rândul meu de amintirile de la începutul vieţii (mă sperie puţin sonoritatea frazei), de când mă plimbam pe aici, era bântuit de paşi invizibili de tango argentinian

..:: starea:

construiesc mai departe puntea către mine

..:: vremea:

un soare continental de după-amiază târzie; cu totul altă lumină decât cea de ieri care decupa cerul şi plasa pământul în cu totul alt context cosmic decât cel pe care îl putem recunoşte ca familiar; probabil că am călătorit prea puţin, probabil nu destul de departe de casă; sau pur şi simplu peisajul de acum se întâmplă în alte locuri cu mine cu tot

..:: beau:

un espresso scurt Caffee’ Molinari şi un Mountain Dew

..:: cerul:

Perseidele tocmai urcă peste orizont la nord, undeva în stânga, în spatele meu, peste Izvorul lui Eminescu (pe care Primăria l-a şi marcat ca Monument); tocmai am început pe Palm …

- un alt loc unde am câteva jurnale începute… sau să le spun deja blog-uri? în sensul în care şi acestea există doar într-un cyberspaţiu (cam vulgar; să scriu totuşi cyberspace sau spaţiu-cibernetic, ca în vechile emisiuni ale lui Mironov) -

… un jurnal de observaţii (iată, de data asta este chiar mai clar, pentru că se chemă “Observation Log”)

Perseidele: cod IMO PER, perioada de activitate: 17 iulie – 24 august, cu maximum la 13 august (mâine), RA/Dec 3h04m 58.0 grade, apar undeva în dreptul lui Perseus (constelaţie şi erou din antichitate), deasupra eclipticii, în dreptul Taurului.

Jupiter din harta mea natală e în opoziţie cu poziţia de acum a lui Pluto, aflat în plus în Săgetător, aproape de conjuncţia Soare-Mercur din casa a unsprezecea a cerului meu natal, dar această poziţie a lui Pluto e dublată de un triunghi cu Luna din Berbec şi Saturn şi Mercur aflate acum în Leu.

---

Terasa este deja plină, când m-am întors de la plimbarea prin parc nu am mai găsit loc decât în interior; noroc că au scos geamurile şi am găsit o masă într-un colţ liniştit, cu vedere la Aleea Lebedelor.

“Aleea Lebedelor” este cea care înconjoară “Lacul Lebedelor”; poate nu aş fi ştiut de ce se numeşte aşa dacă nu aş fi văzut un film vechi în care pe balta asta din mijlocul parcului pluteau câteva lebede (să fi fost “Pistruiatul”?) şi dacă nu aş fi citit în nu mai ştiu ce cărţi mai vechi despre asta.

Mă gândeam că nu ar fi rău dacă ar instala un hot-spot aici (am verificat, nu este nici o reţea wireless disponibilă); aşa, cafeneaua asta s-ar putea transforma într-un fel de Internet-Caffe şi bibliotecă virtuală, s-ar apropia din nou de ce a fost cândva; în plus este un loc în care un hot-spot ar fi foarte potrivit.

Acum, dacă tot am întrecut aşa măsura cu comentariile introductive despre context, mi-am amintit despre vechile mele jurnale contextuale, în care încercam să descriu stările prin care treceam şi să povestesc lucrurile care mi se întâmplau pornind de la contextul descris prin cât mai multe elemente, inclusiv astronomice, astrologice, de bioritm, vreme şi altele. Poate exagerez, dar mă gândesc chiar să-mi fac un template pentru blog în sensul ăsta.

[concret, pot scrie şi formata placeholdere pe care să le copiez în format HTML, să le stochez undeva - local sau pe net - de unde să le pot copia când am nevoie]

 

---

Prima oară – sau prima oară cu adevărat, ceea ce este acelaşi lucru până la urmă – am venit aici cu Lulu. Tot mai cred că ăsta e un nume puţin ciudat pentru un băiat; bine, şi părul meu e puţin ciudat pentru un băiat; mai-recenta-barbă, în contra-partidă, nu.

La vremea la care am venit aici prima oară cu el, acest parc era o descoperire; cu atât mai mult pentru cineva ca mine care a “călătorit prea puţin, probabil nu destul de departe de casă”, ca să continui cu auto-epigonismul oroborosian care cred că mă caracterizează de la o vreme; o descoperire şi în contextul primelor mult prea timide şi scurte călătorii despre care aştept să scriu când voi găsi o manieră suficient de tentantă, de ispititoare de a conecta Flappr cu un blog (alta, mai complexă decât plug-in-ul pentru blogger; le-am scris celor de la Flappr despre asta, pentru că mi se pare şi fezabil, şi interesant).

Atunci, când am intrat în parc (de pe latura de vest) pe cele câteva poteci strâmte şi întortocheate, primul lucru pe care l-am întrebat a fost cum ştie pe ce alei să meargă, cum se orientează; da, îmi vine să râd acum; era pe vremea când tocmai îmi povestise despre romanul lui Jack London, “Martin Eden“, pe care mi l-a recomandat şi mie (ce ruşine îmi este! mi-au trebuit vreo două minute să îmi amintesc numele romanului; îmi venea să îl sun pe tata să îl întreb, memoria lui este încă mai bună decât a mea; sau să intru pe Internet); “citeşte-l!”, mi-a spus, “să vezi după aia ce chef o să ai să scrii!”. Evident că l-am “sorbit” în câteva zile. La fel de evident că am început să scriu şi să citesc mai susţinut. (“unlike lately”, says the martin-eden-on-my-left-shoulder, the one oriented towards the Perseids)

---

Acum am intrat în parc dinspre est; în faţa mea mergea un băiat însoţit de două fete (sunt nesigur, aici, asupra diatezelor, dar trec peste asta). El avea părul vopsit în şuviţe blonde-nisipii (sandré, dragă), una din fete era vopsită roşcat şi cealaltă brunetă; ultima lăsa în urmă o dâră puternică de parfum, poate mai puternică decât nuanţa foarte hotărâtă a părului ei. Atunci mi-am dat seama că eram frustrat olfactiv de la intrarea în parc. Peste tot erau mirosuri puternice de parfum; zonele parcului erau zone dominate de câte un miros sau altul; parcă urmăream integrat un documentar psihedelic (în sensul captării la maximum a tuturor simţurilor) de la Animal Planet, ediţia pentru hominide, un fel de marcare a teritoriului. Nici vorbă de flori, copaci, apă… da, poate doar pe malul apei, foarte aproape, mirosul de peşte mort.

În afară de zonificarea olfactivă am remarcat sferele de muzică:

• muzica pregnantă, ofensivă în efortul de a arunca în umbră sonică orice altceva
• muzica de buric de la terasa centrală de lângă Podul Mare (cum se dau Autorizaţii de Construire şi de Desfiinţare, ar trebui să se dea Autorizaţii de Difuzare şi în unele cazuri, domnule, să NU se dea; cu ce, adică, este mai puţin prezentă o muzică tare decât o casă?; mă gândesc adesea la instituirea unui control ideologic şi fac asta mai ales în unele nopţi, pe la ora 1-2, când sunt unele evenimente mai în toi; nu m-am bucurat destul de ea, dar m-am cam săturat de libertatea asta, anume; m-aş bucura oricând mai mult de nişte norme mai reuşite decât de libertatea asta mai orientată decât un vector hotărât în zilele lui bune);
• muzica ubicuă: nu ştii de unde vine, nu creşte, nu scade, nu scapi de ea;
• muzica mobilă, oarecum discretă, de cele mai multe ori ca un zumzăit: te şi uiţi după oamenii ăia, că nu eşti sigur dacă ei făceu aşa sau ţi s-a părut; o mulţime de empetreipleiăre, multe din ele cu căşti insuficient izolate, telefoane mobile cu gadget-uri incorporate, ipod-uri, toate speciile, până la vestitul Ric – tocmai citeam despre el pe un blog dedicat trecutului (nu e rea ideea) – la care un domn în vârstă asculta etapa (cred…); o pereche de tineri trece pe lângă el şi puştoaica – pe fază – preia comentariul din zbor “… stimaţi ascultători, şi Gooool!!..”
• muzica pe care îmi vine să o cânt chiar eu, aşezat pe o bancă în parc, sau pe iarbă, nu am mai făcut asta de multă vreme; pur şi simplu mă trezesc că îmi sună în minte.

 

Acum, ca o remarcă, îmi dau seama că sunt ca un burete, absorb tot, mi-e sete de ce e în jurul meu, sunt un zombie scăpat, după luni de detenţie, din faţa monitorului – nu întru totul, că am notebook-ul cu mine – şi ieşit în Central Park-ul ăsta să adulmec, să văd, să gust; am remarcat şi problemele de focalizare pe care le am, într-un anumit spectru de distanţe mai ales.

---

Cred că trebuie să plec; această terasă:

1. nu mai este o blibliotecă publică;

2. nu este nici loc de studiu, nici de reflexie sau contemplaţie

3. se ciocnesc prea des prea multe sticle de bere în jurul meu şi se plesnesc “palme ca la baschet” (cum le-a spus Johnny Răducanu la o seară de jazz celor doi indivizi cu care cântase, nu mai contează cine, şi care, mulţumiţi de prestaţie, ajunseseră la gesturi deviante)

4. nu are prize pentru notebook (şi nici bateria mea nu prea mai duce

5. nici eu)

6. în mod clar nu este un loc pentru nefumători

7. are muzica prea tare

8. nu are hot-spot

9. daaa!!

10. … hm, nu